Despre moarte, copilarie, neliniste si Dumnezeu
Pe Eugen Ionescu l-am vazut o singura data, imediat dupa Revolutie. Desi nu se simtea prea bine si apropierea mortii ii starnea destule nelinisti, a acceptat sa ma primeasca pret de cateva minute in elegantul sau apartament din Montparnasse, mai putin curios sa afle amanunte despre noile zvarcoliri democratice de la Bucuresti, cat sensibil fiind la insistentele insotitorului meu, scriitorul francez de origine romana Saint Tobi - cel care publicase la editura Gallimard un important eseu biografic despre marele dramaturg.
Timid, provincial si coplesit de emotii, m-am retras intr-un colt al camerei, atent sa nu pierd nici cel mai mic detaliu din acea vizita. Ceea ce imi amintesc si acum este lentoarea atent selectiva cu care s-a deschis usa de la intrare. Mobila discret somptuoasa din interior. Tavanul inalt si ferestrele ce cautau lacom lumina mai mereu incercanata a soarelui parizian. Privirea vigilenta a doamnei Rodica, gata in orice clipa sa intrerupa vizita daca era cazul, si figura pal-obosita a maestrului. Imi amintesc mai ales parul alb si infoiat la tample, buzele carnoase, fruntea latareata, de oltean indaratnic, si inegalabilii sai ochi exoftalmici, ce confereau figurii lui inteligente o gravitate sugubeata, de "mistic etern deghizat in farsor modern", cum ii placea sa spuna bunul sau prieten, Bruno Frappat.
Nu stiu daca, de-a lungul intrevederii, marele dramaturg s-a uitat mai mult de doua ori la mine. Rezemat pe o perna, inutil de confortabila pentru diabetul de care suferea, Eugen Ionescu incerca sa converseze, mai mult tacand, despre moarte, alaturi de un preot ortodox al locului si un calugar roman de la Muntele Athos, pe care l-a si intrebat, la un moment dat, de ce Dumnezeu a decis ca batranetea sa fie urata si plina de neputinte. "De ce prin nastere ne indreptam spre degradare fizic
