Ei, hai că nu ne știam chiar atât de plini de prejudecăți.

Să stabilim un lucru: nu ne naștem nici extraordinar de frumoase, nici incredibil de deștepte. Devenim așa în timp, asta dacă ne dăm interesul și ne educăm puțin. Pentru că la 14 ani idealul de frumusețe este buricul gol și cu piercing, dar la 24 lucrurile stau puțin altfel.

Frumoase și proaste. Se pune problema unei femei născute cu ceva calităti fizice mai deosebite. Genul căruia toată lumea îi daruia bomboanele cele mai bune la grădiniță pentru că e „ așaaaaa drăguuțțțăă!”. Genul care purta rochiță cu voaluri și dantele și cea în jurul căreia se strângeau toți adulții s-o admire. Pe care o ridica mama în slăvi în fața rudelor. În jurul căreia roiau toți baieții, in liceu, în timp ce ea plutea ca o sirenă pe holuri și își număra caloriile la masa de prânz.

Cum să nu crești cu un ego imens? Când ți se spune toată viața că ești minunată, specială și deosebită ce interes mai ai să te chinui să demonstrezi ceva? Să studiezi culegeri de la un capăt la altul și să citești enciclopedii? La ce-ți trebuie ție să știi toate capitalele Europei dacă tipul ăla tare se oferă să te plimbe cu mașina prin oraș? Dacă poți să-ți asiguri financiar tot viitorul printr-un clipit potrivit de gene?

O femeie frumoasă crescută în spiritul ideii că e frumoasă și atât nu prea înțelege realitatea. Pare destul de binecuvântată încât să nu mai aibă nevoie să-și învețe lecțiile de viață, să nu știe ce sunt acelea greutăți și să nu plângă în pumni din dezamăgiri în dragoste.

Dar… despre ea vor apărea întotdeauna bârfe când este avansată la serviciu. Pe ea o vor acuza suratele prea zeloase de stricarea căsniciilor. Ea va fi agățată de orice mascul pe o rază de 1km și nu sunt toți pui de gentlemen.

Și apoi, pe la vreo 35 de ani, când s-a dus de tot frumusețea, ei ce-i rămâne?

Nu, femeile frumoase nu su