În Libia lucrurile se apropie de finalul aşteptat: răsturnarea - definitivă - a ultimului tiran a lumii arabe. Un tiran mai puţin acceptat decât alţii, pentru că dacă ar fi să facem o paralelă cu favoriţii Occidentului din Arabia Saudită, Gaddafi a fost un monument închinat democraţiei. Aşa cum o concep arabii.

Canalele media occidentale îşi fac treaba. Transmit de la faţa locului efuziunile învingătorilor, care au ajuns la Tripoli mânaţi din urmă de către NATO. Altminteri, cât ar fi rebelii aştia de revoltaţi de dictatura colonelului nu ajungeau prea departe. Ştim însă din istoria recentă că "băieţii buni" trebuiesc întodeauna sprijiniţi ca să-i înlocuiască pe "băieţii răi" care nu mai răspund la comenzi. Deşi s-a lansat în această campanie cam într-o doară, Occidentul democratic poate acum să se pregătească de culegerea roadelor, între care cele mai importante sunt roadele subsolului libian: 2% din producţia mondială de petrol.

Libienii se pregătesc şi ei: pentru era post-Gaddafi. Care va semăna leit cu era post-Saddam din Iraq. În sensul că prosperitatea bazată pe petrol va rămâne o amintire. Printre verii lor arabi, libienii au fost unii dintre cei care au dus-o, material, cel mai bine. E drept, nu ca saudiţii sau emiratezii, dar cu siguranţă peste toţi ceilalţi. Colonelul îi asuprea - mai ales verbal, şi-i enerva cu năzărelile lui extravagante, dar făcuse din libieni un popor de asistaţi, care primeau tot ce aveau nevoie (ba şi ceva pe deasupra) fără să facă prea mult efort pentru asta. Partea cu transpiraţia era rezervată egiptenilor, indieniolor, tunisienilor, africanilor, sau chiar ultimilor veniţi, chinezii. Aveau, de toate, în afară de libertate.

Chestia cu libertatea este că atunci când n-ai avut-o te obişnuieşti greu cu ea. Ni s-a întâmplat şi nouă. Unii dintre noi regretă şi astăzi dictatura care le impunea o viaţă