Cel mai mare pelerinaj al Ardealului
* Pelerinajul la Nicula, de Sfanta Marie Mare, rescrie, an de an, insusi drumul vietilor noastre. Un urcus greu, opintit, pe cai strajuite deopotriva de sfinti si de semne dumnezeiesti, dar si de infinite tentatii lumesti. Un drum cu ceturi grele, de nu mai vezi la doi pasi, dar si cu seninuri aducatoare de liniste. Un drum lung, foarte lung, pe care singura credinta te poate mana, iar la capatul drumului - speranta. Speranta in puterea facatoare de minuni a Maicii Domnului *
Minunea de la Nicula
O luna intreaga a plans Maicuta Domnului la Nicula. Ochii cei mari si milosi au prins a lacrima pe 15 februarie 1699, siroind amarnic pe lemnul pictat cu har de preotul Luca din Iclod. Soldatii catolici din armata imperiala de Hohenzollern, cantonati langa Nicula, care veneau adesea sa se roage la biserica ortodoxa din sat, au fost primii care au bagat de seama minunea si i-au dat de stire preotului Mihail Popa. Intr-o saptamana, vestea s-a raspandit pana hat, departe, pe toate coclaurile Ardealului. S-au gasit multi carcotasi. Au cercetat atent icoana, in cel mai mic detaliu, la lumina sfesnicelor, apoi au sfarsit si ei prin a se inchina Maicii Domnului. Minune Curata! Fata cea lungareata, de culoarea spicului de grau, cu ochi negri si privire plina de gratie, in toata splendoarea si farmecul ceresc, cum nimeni pana la Luca din Iclod nu reusise sa cuprinda sub magia penelului sau, fata aceea a Maicii Domnului li se arata plansa toata, celor ce o priveau. Erau zile cand lacrimarea se oprea, ca sa inceapa mai dramatic dupa o vreme. Cum ii stergeau oamenii lacrimile, cum apareau altele. Intr-una din zile, niste soldati mai milostivi au pus o marama alba sub icoana. Dimineata, au gasit-o uda toata. Lumea privea infiorata si se ruga neincetat, in timp ce inaltii prelati de la Cluj strangeau marturii peste mar
