1. Drumuri către Gellu Naum. Casele.

Nu ştiu de ce cartea Simonei Popescu, Salvarea speciei. Despre suprarealism şi Gellu Naum nu a fost comparată cu Jurnalul de la Păltiniş. Cu cele două cărţi în faţă, putem vorbi pe larg despre două modele: Constantin Noica şi Gellu Naum. Despre două feluri de a înţelege lumea de ieri şi de azi.

E vorba, în admirabila carte a Simonei Popescu, de un poet, de un cărturar tânăr care vrea să afle cine este, de ce scrie, pentru ce scrie Poetul. Gellu Naum refuză obişnuitul dialog, e prudent cu explicaţiile: vrea, înainte de toate, să trăiască întâlnirea. Să explice, altfel, ce e cu poezia lui. Cu exerciţiul poetic. Cu poezia trăită.

„L-am ascultat, aşadar, în cea mai mare linişte, fără să-l întrerup. Gândea într-un fel natural şi adevărat. Radicalismul, în total, exagerările lui nu aveau nici o fisură. Era calm, detaşat. Nu se răfuia cu nimeni. Şi avea dreptate. «Poveştile» lui legate de propria lui viaţă mi s-au părut cu totul incredibile. Omul părea că face parte din altă lume. Când am plecat mi-am dat seama, pe drum, că foarte ciudat, uitasem tot ce-mi povestise”.

„Plecările”, „uitările”, nu vor fi fost puţine. Şi nici lipsite de semnificaţii:

„Stând alături de Gellu Naum ani de zile, s-a limpezit tot mai mult pentru mine acel sens al demnităţii existenţiale care este principiul vital al poeziei. Avea o viscerală nevoie de puritate şi, pentru asta, era de o feroce intransigenţă cu el însuşi, mai apoi cu ceilalţi. Încerca să nu se amestece cu ei, cu greşelile lor. Prefera anumiţi oameni care-i făceau bine, ca om şi ca poet”.

Am putea spune: ca şi Noica, Gellu Naum prefera anumiţi oameni care îi făceau bine. Cabana de la Păltiniş şi casa de la C o m a n a presupun a n u m i t e simetrii. Iată bunkerul lui Gellu Naum: „ C â n d intri în casa de la Comana – nu pe uşa principală, «ocup