Nu doar somnul raţiunii naşte monştri, ci şi snobificarea limbii.
Ideea unui lagăr al cuvintelor nu e nouă. Sârma ghimpată a rupt pagini întregi din dicţionarele româneşti înainte de 1990. Pe atunci, vocabularul era privit ca un ogor de pe care buruienile trebuiau smulse cu mână fermă. Iar dăunătorii, stropiţi cu insecticidul cenzurii. Constanţa Crăciun, personaj de-o notorietate sinistră pentru cultura română din anii cincizeci, ajunsese să decidă chiar surghiunirea cuvântului „Crăciun" din instrumentarul lexicului naţional. Batjocura a continuat câteva decenii, activată de aplombul clasic al analfabetului în faţa cărţii. Limbajul esopic ilustra palierele delirului. În filmele difuzate de televiziunea naţională în anii optzeci, „Merry Christmas!" se traducea prin „La mulţi ani!". „Dumnezeu", „biserică", „mănăstire", „Cristos", „religie" sau „cruce" sfârşeau pe eşafod, înlocuite cu prudenţa castratoare a ambiguităţii. „Oh, God!" era echivalat prin „Cerule!", iar cuvintele cu o cât de vagă încărcătură sexuală se asfixiau în neomitologiile ordonate în jurul berzei arhetipale.
Comunismul a trecut, pedepsirea cuvintelor continuă. Diferă supliciul, dar se păstrează voluptatea de-a schingiui ceea ce nu poţi sau nu vrei să preţuieşti. Destinul anumitor cuvinte - de pildă, „tovarăş" - s-a fracturat la contactul cu ultimii ani sub Ceauşescu. Şi, se ştie, niciun cuvânt nu-şi poate striga nedreptatea. N-a putut s-o facă nici măcar „ortac", demonizat şi scos din uzul curent imediat după expediţiile horticole ale plantatorilor de panseluţe cu târnăcopul din iunie 1990. „Tovarăş" şi „ortac" plătesc pentru păcate care nu le aparţin şi sunt privite ca doi leproşi care vor să-ţi strângă mâna. Evident, nu sunt singurele cuvinte puse nemeritat în genunchi, pe coji de nucă. După trecerea prin viaţă şi prin lume a Elenei Ceauşescu, nu mai poţi spune despre cineva că e ch