Un semn cu mâna

„Ochiul leneş al Scriitorului” priveşte în sus

şi ce vede el! Cerurile deschise! Larg.

Iar să mă furişez eu să aflu ce-i Acolo!

îşi zice fârtatele şi se caţără pe un vrej.

Nimeni! Plecaţi toţi. Sobele calde încă,

florile de abia udate, mătura pusă în uşă,

biblioteca ferecată,

murăturile cu piatra pe ele,

pânza întinsă în soare

la un loc cu ceaiurile de tei şi de

mesteacăn ...

Moara mergea singură pe drumul ei,

numai peştii din râu îi oprise

Dumnezeu,

să se mai odihnească.

De vânt sau de scârba vreunei furtuni,

nici pomeneală!

Ia să stau eu pe treapta asta

să-mi trag sufletul! se hotărî el

dar pe când se aşeza desluşi o pasăre

de abur

care ţinea în cioc o scrisoare albă, ca

înainte vreme,

iar pe ea scria tremurat: „Suntem pe

Pământ!

Ne întoarcem spre seară!”

Deodată îl cuprinse o nelinişte mare,

îşi dădu seama că pătrunsese în cer

fără ştirea stăpânilor şi se ruşină.

Se trase cu spatele până la vrej şi porni

să coboare!

Şi-atunci văzu cum pe alt vrej, mai

depărtişor,

urcă Dumnezeu Însuşi, cu cele trei feţe

ale Sale,

şi-i face semn de bucurie cu mâna

şi se uită spre el

cum te-ai uita la un copil

când alunecă în iarbă

de pe tulpina mărului văruit.

Brusc a-nceput să ningă şi nu s-a mai oprit

În întuneric, un alt întuneric, vaporos,

şi-n acela, al treilea, al patrulea

şi al cincilea, arianul,

numai al şaselea murmură ceva,

iar al şaptelea, în afârşit,

ţine la piept Cifrul şi Cheia!

Şi toate astea pentru o flăcăruie

de zici că acum-acum se stinge,

adoarme şi ne lasă

în bezna visului ei.

Lumina Dintâi!

@N_