Bucureştenii învăţaseră până şi cum să aplaude la «Marşul lui Radetzky».

Pur şi simplu, deşi prea puţine mai erau pure şi nimic nu mai părea simplu, oraşul se schimbă peste noapte, de parcă fusese atins de o baghetă magică. Aşa cum urma să se constate, chiar despre o baghetă avea să vină vorba, precum şi despre un festival al cărui slogan dezvăluie că magia există.

Semnalul veni de la periferie. În locul melodiilor duioase ori săltăreţe de origine orientală, din cvartalele mărginaşe fură auzite acordurile „Rapsodiei române" şi lumea deschise geamurile larg, frecându-se la ochi şi întrebându-se dacă nu cumva reîncepea „Actualitatea românească" la Europa Liberă. Moda se răspândi cu repeziciune, dusă spre centrul oraşului şi oprită fix în faţa Ateneului de boxele maşinilor, de unde nu mai răsunau ritmuri din Lumea Nouă, ci vesele polci şi mazurci.

Brusc, găştile de cartier nu mai ocupară băncile de pe aleile blocurilor, pe care se întoarseră persoanele în vârstă. Dar nici acestea nu mai coborau în papuci de casă şi în capoate, ci în compleurile cele bune de duminică, având genţi care sfidau trecerea timpului şi încălţăminte de lac. Discuţiile se purtau în surdină şi aveau în fiecare seară altă temă, de la emisiunile regretatului Iosif Sava până la concertele publice din părculeţul de la Colţea sau regalul de operă ţinut în aer liber. Când şi când, cineva împrumuta iPhone-ul de la nepoţel şi în tot cartierul răsuna concertul de Anul Nou al filarmonicii vieneze.

Şi să nu-ţi crezi urechilor, bucureştenii învăţaseră până şi cum să aplaude la „Marşul lui Radetzky" - nici de la primul răpăit de tobe, nici prea repejor, căci soldaţii feldmareşalului Radetzky mărşăluiseră, n-o rupseseră la fugă!

În acest timp, tinerele nebacalaureate îşi abandonară jeanşii cu talie necuviincios de joasă, obiceiul de a-l folosi pe „decât" în deschiderea oricărei int