În 2010, statisticile American Heart Association situau România pe locul al patrulea european, în ceea ce priveşte numărul de decese de cauză cardiovasculară la bărbaţi, respectiv locul al treilea la sexul feminin. Aceasta în contextul situării patologiei cardiovasculare pe primul loc între cauzele de deces, la nivelul întregii Comunităţi Europene. Deşi, în general, comunicatele OMS citau în mod mai mult sau mai puţin explicit sărăcia, malnutriţia şi subdezvoltarea între cauzele acestei situaţii, realitatea românească ezită deocamdată să-şi definească parametrii din acest punct de vedere. Se menţionează insistent faptul că 70–75% din români suferă de o boală cardiovasculară, procentaj corelat cu prea binecunoscuţii factori de risc (studiul SEPHAR ş.a.). Puţin importă pentru maeştrii care vehiculează cifrele faptul că fumăm mult mai puţin decât grecii, italienii şi spaniolii, că bem mult mai puţin decât francezii, germanii şi cehii, că încă ne hrănim cu mult mai sănătos decât toţi occidentalii la un loc (mai ales în mediul rural, dar şi la oraş, gospodinele prepară conserve în casă, păstrează la congelator legume proaspete pentru iarnă, pregătesc un borş curat etc.), sau că procentul de obezi este la noi mult inferior celui, de exemplu, din SUA. Cu toate acestea, ne îmbolnăvim mai frecvent şi murim mai mult şi mai devreme decât aceştia, prin cauze cardiovasculare. Epidemiologia românească rămâne robită unor imagini-şablon (de ce?), neglijând importanta contribuţie pe care sărăcia şi stresul cronic o au în determinismul bolilor cardiovasculare, dar şi în agravarea prognosticului acestora (Frasure-Smith N, 1993; Popescu CM, 2005; Franklin BA, 2009 etc.). Abia ieşiţi de sub furcile caudine ale imensului experiment social/politic/moral/economic, românii se regăsesc în plină furtună, fără adăpost la îndemână. Dacă 50 de ani de „experiment“ s-au dovedit a fi mai