Acum zece ani, pe şezlong. De la terasă răsunau tare, din boxe care îţi fâşâiau în urechi, refrene de litoral.
Şi când auzeai nişte puştoaice că se roagă de papa să le lase la mare sau nişte tinerei puşi pe distracţie că la mare, la soare, fetiţele sunt goale, mai-mai că îţi venea cheful să te îndrăgosteşti măcar pentru o vară. Şi uite-aşa cu toate am visat la El, într-o tabără la mare, la munte, pe plajă sau pe malul unui râu. Doar noi doi, la 16 ani, din două capete de ţară, dar nedespărţiţi timp de zece zile. Parcă totul era posibil.
Aşa arată în mintea mea idilele de-o vară. Fără obligaţii, doar distracţii. La o vârstă la care să îţi permiţi să visezi. Dar se pare că imaginea mea a rămas în urmă şi realitatea mă devansează cu aroganţă. Mai nou, iubirile de-o vară s-au maturizat şi s-au transformat în aventuri pentru Ea, femeie de carieră, şi pentru El, căsătorit, dar aventurier.
Înţeleg că iubirea de-o vară pare şi un termen demodat. Dacă îi întrebi pe tinerii de azi, probabil ar zice că este varianta învechită a prieteniei cu beneficii. Şi, în gândul lor, ar râde năstruşnic de aventurile demodate ale celor care, acum zece ani, mergeau la discotecă, şi nu în club. Pe vremea discotecilor însă, lucrurile erau de multe ori mai simple. Aventurile, la fel. Acum Ea caută în club un tip cu beneficii, cu care să merite o aventură, iar El, o tipă care să merite preţul.
Eu îmi amintesc de prima mea aventură de-o vară, în prima mea tabără, undeva la Călimăneşti. Pe ritmuri de Genius şi Candy, ne furişam din discoteca din tabără, până la un râu din apropiere. Şi muzica se auzea în surdină. „În vara asta fac tot ce-mi trece prin cap"...
