Dacă trăieşti mai îndelungat, eşti norocos. Cunoşti oameni nenumăraţi, feluriţi. Jocurile memoriei îi împart pe caste pe toţi cei care ţi-au tulburat sufletul. Ei sunt colegii, partenerii, prietenii, iubiţii. Memoria apasă mai tare pe pedală ,mai ales la cei care te-au şocat, te-au bucurat, te-au uimit, te-au îndurerat... şi uite aşa şi aşa mai departe.
„Perdanţi” sau „ganianţi” se perindă prin viaţa ta şi uneori ai şi bucuria imensă a reîntâlnirilor. Un astfel de lucru de neuitat mi s-a întâmplat în această vară fierbinte.
– Ce? Cine? Unde? Cum?
– Dan Nuţu!
– Chiar el?
– El! Dan Nuţu a venit să filmeze din nou!
E dimineaţă şi ne pregătim pentru prima zi de filmare. Flecărim, deşi „nu e figura noastră”, vorbim despre toate şi ne e drag de noi! Sau mie îmi este...
Ea: – Şi am mâncat pe malul mării, într-un mic restaurant.
El: – Unde?
Ea: – La Cannes! (şi el face o figură horror)
El: – La Cannes?
Ea: – Da!!! Şi o masă extrem de simplă a costat cât avionul Bucureşti – Paris.
El: (absent) – Unde, drăguţă? (ironic, ca un ardei iute)
Ea: – La Cannes!
El: – Aha!
Ea: – Mie îmi place peştele. Am mâncat calcan...
El: – Calcan, la Cannes?
Ea: – Daaa...
El: – Eşti proastă rău (e un fel al lui de a mă mângâia prieteneşte, un grad de intimitate). Calcanul e în Marea Neagră, la Cannes sunt alţii...
Dialogul continuă la fel de curios în această lungă pauză pe care o avem noi doi, căci restul echipei filmează în draci.
Filmul este „Puzzle pentru un orb” (eu spun să-şi schimbe titlul). Vlad Păunescu, producătorul. Regizorul este Andrei Zincă. Şi Dan Nuţu, „marele” Dan Nuţu, plecat de o veşnicie, s-a întors pentru un rol al unui scriitor orb şi de 70 de ani. A plecat adolescentul zurliu, neliniştit şi răutăcios, şi s-a întors un domn, la pensie.
Trăiesc o bucurie nesperată, p
