Privind tablourile lui Dorin Coltofeanu descoperi că nu te afli în faţa unor spaţii care spun o istorie, ci că pătrunzi într-un timp care şopteşte o poveste. Prima senzaţie e de mister fluid ce te absoarbe. Devii martorul unei taine, nimeni nu te opreşte să tragi cu ochiul, nimeni nu-ţi refuză dorinţa de a cunoaşte, de a vorbi despre tăcere. În jurul tău, obiectele încep a murmura uşor. Personaje cu preocupări stranii îşi continuă drumul, prefăcându-se că nu exişti, pentru a nu te tulbura. Altele, încremenite, te aşteaptă să li te alături pentru a fi martori la ceva esenţial care stă să vină. N-ai întârziat prea mult, vezi asta în blândeţea privirilor şi seninul feţelor, în absenţa oricărei crispări. Te simţi acolo parcă dintotdeauna. Nimeni nu mai are nevoie de cuvinte.
E o vrajă transparentă prin aburul căreia începi să desluşeşti, „ca prin ghicitură”, lumea de dincolo de aparenţe. Când descoperi că lumina vine din interior, făcând materia fosforescentă, poţi să închizi ochii, să se facă şi noapte şi tot vei vedea, ca într-un vis premonitoriu. Relicve marine sau panere pline cu peşti fac aerul sărat şi transformă furtuna într-o amintire de demult. E tihnă, iar gândurile nu mai aleargă aiurea. Şi totuşi lumea e plină de ghiduşii. Dacă vrei, poţi să te şi joci. Sigur vei surâde măcar. Nimic nu te împiedică să fii muzicant, rege dansând, portret cunoscut, sfânt, sau poţi doar privi acoperişuri, păduri, ardezii, fructe, animale, râşniţe, flori, ruine, gramofoane, scaune cu roată, o roată care te duce la vale, dincolo de orizont. Poţi fi din nou un ou. Sau biserică.
O contradicţie răzbate permanent, ca un zgomot de fond. Tensiune subtilă născută între neculoarea spaţiilor, a profunzimilor şi radiaţia personajelor, a obiectelor contemplate. Între purtător de viaţă şi inert. Între ce semnifică şi ce nu şi-a găsit încă un sens. Povestea p
