Numele sutelor de furtuni violente care se abat asupra a numeroase locuri a devenit o adevărată preocupare pentru oamenii de ştiinţă. De altfel, istoria denumirii uraganelor are câteva secole vechime. Numele uraganului Irene, aşteptat să lovească coasta de est a Statelor Unite ale Americii, a fost folosit ultima oară în 2005, dar atunci s-a încadrat la categoria a II-a pe scara Safir-Simpson, care măsoară amploarea calamităţilor naturale. Experţii estimează că actualul dezastru va fi de categoria a IV-a. Înainte de anul 1950, uraganele nu erau botezate nicicum, ele neavând un nume. De aceea, acestea erau pur şi simplu descrise prin anumite sintagme. "1935 Labor Day hurricane"/"Uraganul din Ziua Muncii, 1935" şi "1821 Norfolk and Long Island hurricane"/"Uraganul din Norfolk şi Long Island, 1821" sunt numai două exemple de acest tip. Odată cu acest an de referinţă - 1950 - uraganele au început să fie denumite, dar pentru că primeau preponderent aceleaşi nume (n.r. care se repetau în fiecare an), s-a creat o confuzie în identificarea lor. În 1950, Organizaţia Mondială de Meteorologie (WMO) a aprobat botezarea uraganelor după un sistem alfabetic, folosind un cod radio militar. Din 1953 până în 1979, meteorologii din cadrul armatei SUA au început să dea nume de femei furtunilor, care ar fi aparţinut iubitelor sau soţiilor lor. Sistemul de care se ţine astăzi seama în denumirea uraganelor datează din 1979. În acel an, cicloanele au început să fie "botezate" prin nume de bărbaţi şi femei, în ordine alfabetică, de la A la Z, unul dintre primele nume de acest gen fiind Able. În fiecare an, Organizaţia adoptă un numar de 21 de nume pentru uragane, alternându-se unul feminin cu unul masculin, iar denumirile sunt refolosite la şase ani. În cazul unui uragan devastator, cu pierderi omeneşti, numele respectiv este retras, iar WMO alege altul, care începe cu aceeaşi literă. În 2011