Emilia Popenţa şi fiul ei au rămas singurii localnici dintr-o comunitate care număra, în perioada de înflorire, în jur de 200 de familii. În inima pădurii, fără televizor şi telefon, femeia de 73 de ani munceşte cu spor de dimineaţă până seara şi oferă o adevărată lecţie despre supravieţuire.

Citiți și:

Măturile ţiganilor din Prislop curăţă străzile olandezilor

Trăiesc ca-n Evul Mediu,într-o sărăcie lucie,în bordeie

Ca să ajungi la Mighindoala, ai nevoie în primul rând de mijloc de transport potrivit. Dacă eşti norocos, faci drumul cu o maşină de teren, dacă nu, singura şansă rămâne căruţa. Din cei 8 kilometri cât sunt din Şeica Mare până în Mighindoala, patru îi faci direct prin pădure, însă peisajul este o frumuseţe copleşitoare.

În perioada de înflorire, aşezarea din inima pădurii număra în jur de 200 de familii. Prin anii 80 însă, oamenii au început să migreze fie către oraşe fie către localităţăţi aflate mai aproape de căile de acces. Astăzi, Emilia Popenţa şi fiul ei sunt ultimii doi locuitori ai satului atestat documentar undeva prin 1300. „De fapt, la Mighindoala avem un locuitor şi jumătate”, spune râzând Nicolae Şuşa, primarul din Şeica Mare. Asta pentru că băiatul mai vine şi mai pleacă, are casă în Şeica Mare, însă mama lui stă acolo permanent.

După un drum parcurs încet prin locuri desprinse parcă din alt timp, în mijlocul pădurii răsare casa veche, cu tencuiala desprinsă pe alocuri. În poartă, câţiva căţei şi bunica, cu un zâmbet mare şi uşor nedumerită că o caută ziariştii tocmai pe ea, în creierii pădurii.

Singură în inima pădurii

În casa veche miroase a lapte proaspăt, iar Emilia Popenţa are, la cei 73 de ani, o energie care te uimeşte. A ajuns la Mighindoala în 1955, când s-a căsătorit, însă după 6 ani, când a venit colectivizarea, s-a mutat cu tot cu familie în Şeica M