Poate doar ca să facem crize de nervi şi să ne gândim bovaric la revoluţie. Să ne tot uităm, fără a înţelege aluzia, cum se sparg vitrinele şi cum iau foc maşinele prin alte locuri şi să nu ne prindem nicicum după atâta timp că sistemele ştiu să se redreseze şi să se restaureze într-o formă mai eficientă, pentru a administra mai profund şi subtil tirania.

Ca să stăm cu gura căscată la emisiuni despre carne otrăvită şi căutarea guvernului perfect, care o să ne facă pe toţi mai buni şi mai fericiţi, aşa cum ne fac luminiţele de pe bulevardele principale la vederea cărora merită să claxonăm de bucurie, sălbatic, imbecil, dar sincer. Ca să stăm la coadă ca în vremurile bune, ocupând tot spaţiul disponibil, respectând în continuare regula de aur a speciei cu căciulă în loc de creier: mănâncă usturoi, nu te spăla, îmbrânceşte, dezbină, urlă şi stăpâneşte ghişeul. Ca să ne mirăm de toate întâmplările absurde din viaţa noastră şi să le povestim etern mai departe, la schimb cu întâmplările altora. Ca să ne întrebăm unde sunt oamenii suportabili care au nevoie de lucru, atunci când întâlnim idioţii care ar trebui expuşi la Antipa. Să nu uităm că trebuie să protejăm şi mediul, să ne bucurăm că au să scoată filamentul din becuri, să facem gesturi caritabile de sărbători şi să punem multe lumini pe case, pentru că aşa e creştineşte şi iarna nu se ia în calcul încălzirea globală. Ca să fim dezamăgiţi de fiecare dată când îl lăsăm pe liberul arbitru să hotărască în numele nostru.

Unica soluţie, nicio revoluţie. E mai sigur să uităm sau să nu încercăm să aflăm că totul se repetă, şi crizele, şi greşalele noastre şi ale greşiţilor noştri, şi ambuteiajele şi speranţele neîntemeiate şi bucuriile fără cotă de piaţă. Sănătos este să crezi că schimbarea stă în dispariţia unor gropi şi apariţia unor magazine, în confortul de a plăti cu cardul, în răcoarea înjurăturil