"Aripa sub cămaşă" a lui Nicolae Dabija, una dintre primele cărţi de poezie basarabene tipărită cu grafie latină, în 1989, este şi cel dintâi volum liric venind din arealul (încă) sovietic (atunci) pe care l-am citit. Printr-o fericită întâmplare, l-am primit cu autograf chiar de la autor, la scurtă vreme după ce podurile de flori de peste Prut readuseseră fraţii în braţele fraţilor. Nu ştiam atunci că aveau să mă lege mai multe întâmplări de poetul cu plete eminesciene, care s-a născut nu departe de Căinarii lui Mateevici, autorul memorabilului poem "Limba noastră".
Premonitorie această naştere, căci Nicolae Dabija a fost, în 1988, membru al Comisiei de Stat pentru problemele limbii, punând în discuţie revenirea la alfabetul latin şi legiferarea limbii române ca limbă de stat în Republica Moldova. Poate, mi-am spus, pentru că maica lui i-a şoptit la ureche, în pruncie, versurile ştiute: "Limba noastră-i o comoară, / În adâncuri scufundată,/ Un şirag de piatră rară/ Pe moşie revărsată". Şi poate din acelaşi motiv unul dintre poemele lui Dabija, "Cât trăim pe acest pământ", avea să devină, în anii 1988-1990, Imnul Mişcării de Eliberare Naţională a basarabenilor, fiind cântat de cei aproape un milion de participanţi la Marea Adunare Naţională din 27 august 1989, veniţi la Chişinău să ceară dreptul la Limba Română, Alfabet Latin şi Demnitate. Pe atunci, lui Dabija i se zbătea aripa de sub cămaşă. Apoi aripile au străpuns cămaşa şi au bătut libere...
Rezistenţa prin poezie, prin scris, în genere, face din scriitorii basarabeni din a doua jumătate a secolului trecut un contingent liric care nu are corespondent în altă parte a lumii. Am putea asemui efortul lor continuu cu mişcarea memorandiştilor din Ardeal, dar dimensiunile sunt diferite. Însă aşa cum cum ardelenii îşi botezau copiii cu nume latine, pentru a-şi clama rădăcinile, Nicolae Dabija şi-a
