„Trei păcurărei/ Hai, Linoi, Lino, Doamne/ La munte suie./ Şi-acolo era/ O fată ficioară./ Cel mai mic zâce:/ - Eu m-aş însura./ Ceilalţi zâce:/ - Tu de ti-nsura,/ Noi te-om împuşca./ - Voi de mi-ţi puşca,/ Să-mi săpaţi groapa,/ În staur de miei,/ Printre berbecei;/ În staur de oi,/ Să fiu tot cu voi./ Bota me ce' luce/ Mi-o puneţi de cruce;/ Fluierul cel drag/ Mi-l puneţi la cap,/ Vântul când a bate,/ Prin el va străbate,/ Albele s-or strânge,/ Pe mine m-or plânge/ Cu lacrimi de sânge.” (Mioriţa, colindă culeasă de Virgil Medan, în 1976; informator Maria Peter – Onu, de 51 de ani, Salva, Bistriţa-Năsăud)
În ediţia precedentă a Calendarului povesteam despre coborâtul oilor de la munte, moment de mare însemnătate pentru Calendarul Pastoral, un răstimp rămas dincolo de anotimp şi istorie, dincolo de mit şi cuvânt, un răstimp circular neînceput şi nesfârşit, un răstimp despre care a auzit fiecare dintre noi, l-am învăţat la şcoală, apoi - neînţelegând că e şi al nostru – l-am uitat, un răstimp cât toată cultura populară a românilor, răstimpul în care s-a născut „Mioriţa”.
Mai mult citată decât citită, tradusă în nenumărate limbi străine, redusă la o singură variantă, şi aceea cu pronunţate accente livreşti, descifrată superficial la nivel simbolic şi interpretată stereotip, „Mioriţa” predată în şcoală nu are aproape nici o legătură cu substratul străvechi al mitului. Aproape toţi marii etnologi, filozofi şi filologi de la noi au fost interesaţi de decriptarea mitului mioritic. S-a scris şi s-a vorbit mult despre „Mioriţa” şi, totuşi, singura varianta cunoscută este cea lui Alecsandri. S-a scris şi s-a vorbit mult despre „Mioriţa” lui Alecsandri şi au fost pe nedrept uitate cele peste 2.000 de alte variante răspândite pe tot întinsul ţării, precum şi în Bulgaria, Macedonia, Albania. Peste 2.000 de variante, formate în tot atâţia ani. Un străvechi mit o
