Marinel Vârban, în vârstă de 34 de ani, vinde covrigi pe străzile din Giurgiu de aproape zece ani, iar oamenii i-au devenit deja clienţi fideli. Ziua lui începe în zori. Se ferchezuieşte, pentru că prima impresie contează, îşi face „plinul” la brutărie şi iese la treabă cu lada atârnată de gât. Fiecare covrig vândut azi înseamnă pentru el pâinea de mâine.
La 34 de ani, Marinel nu-şi aminteşte să fi avut parte de prea multe bucurii în viaţă. Norocul i-a părut un lucru prea scump şi rar încă de mic, atunci când, din cauza întârzierilor de vorbire, i s-a pus eticheta unui copil „special” şi a mers să studieze într-o şcoală pentru copii cu dizabilităţi, departe de casă, în comuna Fierbinţi, judeţul Ialomiţa. Şi-ar fi dorit să meargă la o şcoală normală, să înveţe acolo şi să-şi formeze un alt drum în viaţă. Soarta a decis însă în locul lui.
„Am terminat în Fierbinţi opt clase şi apoi am mers în Slobozia de Ialomiţa ca să obţin şi eu o calificare. M-am înscris la şcoala profesională şi am absolvit cu diplomă de lăcătuş-mecanic. Am stat la cămin, veneam acasă rar, doar în vacanţă. Duceam dorul de casă, dar nu am avut ce face...Am vrut să învăţ să scriu, să citesc, să mă pot descurca singur”, povesteşte Marinel.
„Nu mi-e frică de muncă”
S-a întors în Giurgiu cu diploma în mână şi dintr-o dată s-a văzut străin în propriul său oraş. Vroia să muncească, părinţii săi aveau nevoie de susţinere iar ajutorul lui ar fi fost mană cerească.
Calificarea de lăcătuş-mecanic nu i-a fost de folos căci s-a trezit muncind la o fermă, pe câmp, unde soarele îi ardea pielea de dimineaţa până seara săpând parcelele unde erau plantate legumele.
„Mergeam zi de zi la lucru şi celor de acolo a început să le placă de mine. Munceam pentru bani dar primeam şi legume pe care le duceam acasă, iar mama le pregătea şi le punea în borcane pentru iarna. Ne erau de ajutor. A
