Ca unii ce trăim în plin experiment politic, noi, românii, putem fi îngrijoraţi de perspectiva posibilei pierderi a întâietăţii în domeniu. Undeva în partea dominantă a planetei se investeşte din greu în experimentarea unor noi formule politice. Înainte de a vedea ce se întâmplă cu alţii în acest domeniu al experimentării practice cu consecinţe politologice în alte părţi, să reca-pitulăm însă cum stă treaba la noi.

Conform unei interpretări mai vechi - de aproximativ un deceniu - a istoricului Adrian Niculescu, Re-vo-luţia română de la 1848 şi, ca o consecinţă directă a acesteia, mica unificare statală a principatelor, la 1859, s-au făcut nu doar cu suportul masiv al Occidentului, ci, cumva, şi din impulsul acestuia. Dunărea, devenită coloană vertebrală acvatică a Europei comerciale, trebuia scoasă, la vărsare, de sub dominaţia puterii suzerane orientale turceşti şi de sub cea a puterii protectoare ruseşti.

Ca urmare, nu doar că tema latinităţii răsăritene şi a înrudirii cu cealaltă latinitate a de-ve-nit marota care a fundamentat ideologic mutaţia către Vest în ritm accelerat a românilor, ci şi experimentarea unor noi forme poli-tice a devenit de rigoare. Acestea din urmă au fost testate întâi pe români, spune istoricul, şi abia ulterior transferate în Occident, ca unele ce se dovediseră de succes. Aşa a devenit unificarea principatelor noastre un model, în multe privinţe, pentru celelalte unificări (cea italiană şi cea germană) din epocă. Cred că Adrian Niculescu omul de ştiinţă zâmbeşte mulţumit as-tăzi, când teoria lui - redată aici aproximativ, în li-nii mari, din memorie - pare adeverită de succesul internaţional al modelului de guvernare austeră (lasă că şi ineficientă) a guvernelor Boc I-VI (sau câte vor mai fi fiind), dată exemplu altor ţări, aşezate mai la Vest şi cu tradiţii de guvernare democrată mai vechi.

Desigur, România de astăzi e