În acest moment, din punct de vedere tehnologic, temerile Moscovei faţă de scutul SUA-NATO nu sunt îndreptăţite. Trecutul însă sugerează că în viitor ar putea deveni.

Ianuarie 1967, Casa Albă. Erau prezenţi principalii consilieri ştiinţifici şi militari. Recomandarea unanimă a acestui grup: o înţelegere cu URSS care să interzică sistemele antirachetă. Beneficiile modeste nu puteau contrabalansa impactul destabilizator asupra echilibrului nuclear, concluzionau strategii de la Washington. „Spre deosebire de armele ofensive, sistemele defensive sunt destinate să protejeze, nu să distrugă,” le-a răspuns premierul sovietic Alexei Kosîghin americanilor. Negocieri îndelungi i-au convins însă pe ruşi. Astfel încât în 1972 era semnat Tratatul Antibalistic (ABM). 30 de ani mai târziu, avansul tehnologic, slăbiciunea Rusiei şi emergenta unor state cu ambiţii nucleare şi balistice au determinat administraţia Bush să rezilieze înţelegerea. Acum, rolurile s-au inversat: Washingtonul vorbeşte despre sisteme destinate să protejeze, iar Moscova este cea care arată cu degetul spre potenţialul lor destabilizator. Mai este însă în 2011 valabilă logica anului 1967? „Armele nucleare sunt complet nefolositoare – cu excepţia descurajării adversarului de a le folosi pe ale sale,” scria acum câteva decenii Robert McNamara, fostul Secretar american al Apărării. În mijlocul confruntării ideologice din timpul Războiului Rece, capacitatea de a distruge cele mai importante oraşe ale adversarului nu a părut suficientă nici la Washington şi nici la Moscova pentru a descuraja un eventual atac. Cei doi giganţi au construit mii de rachete balistice orientate spre silozurile cu arme nucleare ale părţii adverse. Cursa înarmării a atins un echilibru doar atunci când a devenit clar că cel care ataca primul urma să sufere cel mai mult: rachetele sale distrugeau cea mai mare parte a arsenalului adversa