Clasa politică din România este angajată în două bătălii care ar fi pasionante dacă am fi o societate bogată și cu viitorul asigurat: bătălia lui Traian Băsescu - de a recupera bazinul electoral de circa 30% al partidului său și bătălia USL - de a trece de 50% plus 1 din locurile parlamentului.

Traian Băsescu și capii PDL par a fi părăsiți de public: în sondaje, deși PDL este în ușoară creștere, nu depășește 20%. Președintele Băsescu nu poate ieși în public, se deplasează cu helicopterul sau cu mașina cu geamuri fumurii, vorbește la televiziune în condiții controlate și înregistrate. Administrația publică nu răspunde comenzilor, iar parlamentul trebuie păcălit (prin asumarea răspunderii sau false majorități, numărate în grabă) pentru a trece legile. Administrația locală este înglodată în datorii și depinde din ce în ce mai mult de bănci și de transferurile de la guvern, el însuși acumulând datorii cu viteză mereu sporită. Economia privată nu reușește să creeze locuri de muncă, economia de stat a acumulat arierate și pierderi egale cu bugetul anual al României. Iar alegerile vin repede.

Într-o asemenea situație, Traian Băsescu are trei soluții sau o combinație a lor.

Să-și recompună partidul, adică să-i dea o nouă denumire, poate o nouă conducere, culori noi, candidați noi. Inclusiv prin crearea în grabă a unei clone. Încercarea reușită a fostului PDSR, care a dispărut pur și simplu prin fuziunea cu minusculul PSDR, preluându-i numele, experiența lui Niculae Onțanu care, în 2008, a candidat din nou la primăria sectorului 2, folosind culoarea roșie, dar fără să invoce deloc PSD și fără să invite vreun lider național în campanie (experiență repetată cu succes de Gheorghe Ștefan, zis Pinalti, în alegerile din județul Neamț din 2011) și multe altele spun politicienilor români că aceste acțiuni de reconstrucție internă a partidelor și candidaților au succes.