Nu există trend mai iritant decât obsesia hollywoodiană a 3 D-ul aplicat fără cap, oriunde şi oricum. Majoritatea blocbusterelor 3D nu au nicio justificare în afara unui gratuit asalt vizual. Nu-mi vin în minte decât două exemple în care această tehnologie a avut un sens: Avatar şi Tron. În rest, oricât de performant ar fi, tot îmi aminteşte de ilustratele indiene tridimensionale, extrem de kitschoase, ale copilăriei mele. În 2011 au apărut, însă, şi două oferte europene arthouse, două documentare realizate de cineaştii germani Wim Wenders şi Werner Herzog (Pina şi, respectiv, Cave of Forgotten Dreams) cu rezultate extaziante chiar şi pentru un sceptic 3D ca mine. Cum am avut şansă să văd Pina la festivalul de film de la Berlin, m-am gândit să vă împărtăşesc câteva motive pentru care merită să-l vedeţi pe ecranele româneşti.
- Nu trebuie să fii expert în baletul modern ca să observi că Pina Bausch a rescris legile spectacolului de dans şi că a fost unul dintre cei mai radicali şi mai influenţi coregrafi.
- E unul dintre puţinele filme care se foloseşte de tehnologia 3 D cu o noimă: tridimensionalitatea întregeşte experienţa teatrală şi te catapultează în scaunul unui spectator fascinant (adâncimea pe care o aduce 3 D-ul este esenţială mai ales pentru iluziile optice din uluitoarele scene finale).
- Pina te scoate din teatru: deşi există multe numere coregrafice incredibile filmate în Tanztheater, cele care îţi taie cu adevărat respiraţia sunt realizate în exterior, în parcuri, pe stradă, în Wuppertal, în piscină, în Café Muller, locul preferat al coregrafei. Se mizează multe pe contrastul dintre mişcările încete şi elaborate ale dansatorilor şi oraşul surprins în forfota lui cotidiană.
- Documentarul e o minune vizuală; e greu de spus unde se termină munca Pinei şi începe cea a lui Wenders. Cei doi erau