Mă muşcă de picior cineva într-un editorial. De ce tac din gură în privinţa cazului Roşia Montană? "Unde sunt Voinescu, Macovei, Preda şi Avramescu?". Evident, ne-am vândut dictaturii pentru o mână de arginţi... ăăă... de galbeni. Aşa încât, dacă tot a venit vorba, să risipim o neînţelegere cu privire la editoriale.
Un editorial este un text adresat publicului. Intenţia sa este de a lămuri o chestiune aflată în dezbatere publică. Scopul este acela de a contribui la binele public. Desigur, editorialistul este şi el om. El poate greşi. Ideal vorbind, însă, el trebuie să fie animat de bună-credinţă în servirea interesului public.
Devine acum evident şi ce nu este un editorial. O expresie a unor umori sau a unor frustrări private. Nu este acceptabil să scrii un editorial doar pentru a "articula" pe cineva.
Altfel spus, texte de tipul "Nu-mi place de Popescu!" nu sunt editoriale. Sunt rebuturi ale unei culturi jurnalistice în derivă. Nu veţi găsi asemenea texte în ziare de prestigiu din Statele Unite sau Marea Britanie.
Să ne înţelegem. Editorialistul are tot dreptul să fie critic faţă de o persoană sau de alta. El poate exprima această critică într-o manieră foarte personală. Însă sentimentele sale private nu sunt "în chestiune". Dacă ar fi, ar produce poezie sau propagandă. Ceea ce contează este dimensiunea publică a problemelor semnalate. Doar aşa editorialistul produce un text de analiză politică pentru uzul publicului larg.
Altminteri tot ce aflăm din texte din categoria "Nu îl mai suport pe Vasilescu!" este că lui Cutărescu nu îi mai place respectivul Vasilescu... Bun. Şi unde este dimensiunea publică a problemei? Înţeleg că scriitorul nostru suferă. Regretabil, într-adevăr. Însă mulţi oameni sunt deranjaţi sau vexaţi. Unul a pierdut autobuzul. Altuia i s-a blocat fisa în automatul de cafea. Altul este supărat pe vărul Ilie. Nu faci di
