Datorăm Cretei începutul aventurii europene, datorăm Greciei aproape totul.

N-aş fi revenit la tema greacă dacă articolul de săptămâna trecută n-ar fi fost urmat şi de comentarii nedrepte. Nu faţă de mine - de când am adoptat deviza lui Socrate „ştiu că nu ştiu nimic", nu mă deranjează afirmaţiile de felul celor că nu mă pricep la greci. Aşa e, nu mă pricep şi tocmai din acest motiv observ, citesc, discut, încerc să aflu. Când eşti scriitor şi jurnalist, nu mai mergi ca turist inocent într-un loc sau altul. Problema este însă că nu poţi afirma că grecii îşi merită soarta, nici să-i trimiţi dracului, pentru că ar fi leneşi şi trebuie să muncească alţii pentru ei. Mai întâi, pentru că judecăţile globale despre popoare sunt întotdeauna nu doar jignitoare, ci şi false, etnopsihologia fiind o „ştiinţă" născută moartă. De altfel, nici nouă nu ne place eticheta care ne face pe toţi răufăcători. Dacă vrei să afli ceva despre comportamentele şi mentalităţile colective, trebuie să apelezi la instrumente ceva mai elaborate ce ţin de sociologia istorică, istoria mentalităţilor şi psihoistorie.

În al doilea rând, nici măcar nu este adevărat că elenii sunt leneşi. Poţi constata asta prin simplă observaţie, fără apel la instrumente sofisticate. Este posibil ca un grec să muncească chiar mai mult de opt ore pe zi, norma standard a omului-maşină occidental, dar o face mai relaxat, cu pauză de siestă, orele de muncă fiind altfel distribuite de-a lungul celor douăzeci şi patru de ore. Să spui despre ţăranul grec, care se chinuieşte cu cartofii, viile şi măslinii pe piatra platoului Lassithi, ori pe alte pietre, că ar fi leneş e o jignire inutilă. E suficient să urmăreşti procesele lungi şi complicate prin care ajunge uleiul de măsline în magazinele noastre sau cel prin care strugurii ajung minunatele vinuri din aceleaşi magazine, ca să formulezi aceeaşi concluzie. Sigu