Acum 71 de ani, în vara fatidicului an 1940, România pierdea o treime din teritoriul naţional şi o treime din populaţia ţării. În decurs de numai trei luni, statul naţional unitar realizat la sfârşitul Primului Război Mondial cu eforturi şi sacrificii inimaginabile, se năruia sub presiunile conjugate, revizioniste şi revanşarde ale URSS, Ungariei şi Bulgariei. Un acut sentiment de frustrare şi abandonare din partea statului român l-au resimţit în august 1940 şi românii ardeleni. 42.493 km2 din teritoriul Transilvaniei şi o populaţie de peste 2,6 milioane de locuitori intrau, prin nişte simple semnături, în componenţa statului maghiar horthyst. Germania lui Hitler şi Italia lui Mussolini, au fost statele care au girat, la Viena, un Dictat care dădea unui rapt teritorial aparenţa de legalitate internaţională.

Cum a fost posibil?

Pe fondul consecinţelor generate de criza economică mondială din anii 1929-1933, extrema dreaptă europeană a reuşit să facă tot mai mulţi prozeliţi şi să acceadă în politică, mai mult chiar, să preia puterea în unele state. Atitudinea de forţă şi dictat se făcea tot mai mult simţită în climatul politic internaţional care se deteriora vizibil. „Port-drapelul” acestor atitudini a devenit Germania nazistă. Aceasta, pe fondul nepermiselor compromisuri şi cedări din partea Angliei şi Franţei – state care-şi asumaseră anumite obligaţii internaţionale pe care însă nu le-au onorat – a recurs la punerea în practică a conceptului „noii ordini” ce viza controlul şi dominaţia statului german asupra unor zone de interes, considerate ca fiind „spaţiu vital” pentru dezvoltarea naţiunii germane. În aceste condiţii, state revizioniste precum Ungaria şi Bulgaria, care-şi făceau tot mai cunoscute pretenţiile teritoriale faţă de România, s-au orientat spre alianţe cu Germania. Profitând de această situaţie şi sesizând izolarea politică europeană