Sunt în mod decis pentru dezbaterea publică a tuturor demisiilor morale,a tuturor asocierilor cu universul crimei şi al minciunii.

George Bernard Shaw a fost, fără îndoială, un personaj important al secolului trecut. Cine n-a savurat teatrul său („Pygmalion", „Discipolul Diavolului" etc.), proza sa, oratoria sa? A luat Premiul Nobel în 1925, a luat şi un Oscar în 1938, a fost cofondator al celebrei London School of Economics şi a fost foarte activ în plan social şi politic. Era spiritual, energic, original. La premiera uneia dintre piesele sale, regele Angliei a râs până a rupt scaunul. Una peste alta, omul a fost - şi este încă - o vedetă prizată în toată lumea. Iar vedetelor li se iartă multe. Lui Bernard Shaw însă nu i se iartă, pur şi simplu, derapajele. I se uită. Îşi mai aminteşte cineva, astăzi, de articolele din presa britanică în care savurosul scriitor se declara entuziasmat, la grămadă, de Hitler, Stalin şi Mussolini? Mai ţine cineva minte un discurs al său din 1931, în care propunea ca, o dată la cinci sau şapte ani, fiecare cetăţean să fie chemat în faţa unui juriu pentru a-şi justifica existenţa? Şi dacă nu şi-o justifică să fie informat că marele organism social din care face parte nu-şi mai poate asuma ţinerea lui în viaţă? Mai pomeneşte cineva despre apelul său către chimişti, lansat în 1934? Bernard Shaw cerea, pe un ton rezonabil, să se inventeze „un gaz uman", „a gentlemanly gas", care să ucidă pe loc şi fără dureri, aşa încât indezirabilii să fie evacuaţi civilizat. O profeţie demnă de un om „inspirat". Gazul la care visa a fost inventat zece ani mai târziu, s-a numit „Cyclon B", şi a fost folosit de nazişti în lagărele de concentrare. Ai zice că asemenea „isprăvi" sunt de natură să devină, pentru autorul lor, un stigmat de neşters. Nu e cazul. Bernard Shaw, devenit în 1930 un vocal prieten al Sovietelor, e absolvit. Absolvit e şi Jean Paul