Elitele postdecembriste îi învinuiesc pe români pentru rezultatele alegerilor. Românii se plâng rar de elite. Cui se datorează falia dintre conducătorii spirituali şi popor?

De la 1848 încoace, intelectualii români nu au făcut cărţile în favoarea naţiei, ci în folosul lor. Au importat idei, au copiat instituţii, însă nu le-au folosit după reţeta consacrată în ţara de origine. Le-au adaptat după interese şi orgolii. Influenţa franceză, covârşitoare în formarea elitelor româneşti, a fost doar aparent benefică. România ar fi arătat altfel dacă paşoptiştii ar fi mers la studii la Berlin, Londra sau Viena, dacă se formau în rigoarea anglo-saxonă.

Excepţii au fost Titu Maiorescu, cu a sa critică a formelor fără fond şi A.D. Xenopol, care denunţa practicarea unui şarlatanism politic. Ambii educaţi în spaţiul anglo-saxon, conservatori de frunte, au atacat astfel fervoarea unor liberali dispuşi să pună preţ pe poleială, pe speranţa că, odată desenată forma, ea se va umple în virtutea inerţiei de conţinut.

După dispariţia "cârcotaşilor" conservatori din viaţa politică românească, curentele politice rămase au făcut un "modus vivendi" din forma fără fond. Pe această temelie şubredă şi discutabilă s-a structurat intelectualitatea interbelică. Din ea s-au ridicat cei cu coloană vertebrală, decimaţi ulterior în închisori, cum tot din ea provin şi legionarii, şi cozile de topor de care s-au servit comuniştii, şi supravieţuitorii din turnurile de fildeş.

Mulţi dintre intelectuali nu s-au legat de catarg, nu şi-au acoperit urechile cu ceară, au căzut pradă ispitelor. Când s-au izolat în profesii au făcut-o pentru a-şi conserva un confort spiritual iluzoriu, pentru a păstra sau a dobândi ceva avantaje materiale, dar şi pentru a se separa de vulg, pe care l-au dispreţuit.

Pentru intelectualul român n-a fost niciodată o onoare să