Oricât ar părea de didactic şi de antipatic, profesia de jurnalist nu poate fi apărată perfect nici de legislaţia internă, nici de cea europeană sau internaţională, cât se poate apăra singură prin respectarea normelor şi demnităţii profesionale. Chiar în condiţiile în care Internetul, YouTube, interactivitatea au lărgit accesul publicului prin mijloace tehnice la îndemână, aşa încât se poate face fotografie, radio, televiziune, transmisie de date cu un simplu telefon mobil, totuşi, jurnalistul ar trebui să se deosebească de actorii aleatori. Cel puţin atât cât se deosebeşte tâmplarul meseriaş de omul care bate din când în când un cui prin casă. Dar numai în condiţiile în care abilităţile şi codurile profesiei sunt respectate.

Unele reguli se găsesc la frontiera bunului simţ. Un exemplu: într-o emisiune la Realitatea TV despre nepăsarea autorităţilor, este invitat un pensionar lovit cu maşina de fata comisarului şef de la Garda Financiară din Constanţa. Omul şi-a pierdut un picior în accident şi se târăşte de peste un an în justiţie. Moderatoarea şi reporterul de teren relatează povestea folosind insistent termenul „bătrânul“. Solicitat în direct să-şi spună păsul, omul precizează şi repetă că el nu se consider㠄bătrân“. La fel, în Jurnalul TVR de duminică: o ştire prezintă isprăvile unui „bătrân“. De data aceasta, omul nu este în direct să se poată disculpa pentru vârstă. Prima TV, la rândul ei, abundă în relatări despre „ţigani“ sau „infractori“. Dacă nu se spune despre personajele ştirilor că sunt „şchiopi“, „chiori“, „bătrâni“ sau „babe“, se spune adesea că sunt „ţigani“ sau „unguri“. Nu este vorba despre cuvinte tabu, ci despre folosirea adecvată a termenilor în funcţie de relevanţă. Acelaşi Cod Unic precizează: „Se vor menţiona rasa, naţionalitatea sau apartenenţa la o anumită comunitate (religioasă, etnică, lingvistică, sexuală etc.) numai în cazuril