Toată lumea vinde sau intenţionează s-o facă. Grecia are aşteptările ei de la privatizare, care includ nu doar obţinerea unei importante sume de 50 de miliarde de euro, ci şi atragerea capitalurilor străine în economie, la capătul acestui exerciţiu. Italia îşi propune să înceapă un program de privatizare în 2013. De ce nu imediat? Giulio Tremonti, ministrul de Finanţe italian, a explicat că, deocamdată, condiţiile din pieţele financiare nu sunt favorabile exerciţiului. Totuşi, la începutul anilor ´90 ai deceniului trecut, Italia şi-a pavat drumul spre euro şi şi-a curăţat o parte din imensa sa datorie istorică printr-un program de privatizare, al cărui succes nu s-a limitat la colectarea banilor pentru buget. A câştigat economia, industriile ei şi nu în ultimul rând populaţia.
România are ambiţia ei de a ieşi din criză. În primul rând apartenenţa la Uniunea Europeană şi permanenta comparaţie cu partenerii din acest club impune căutarea soluţiilor pentru mărirea veniturilor populaţiei. Înainte de aderare, autorităţile de la Bucureşti au acceptat o agendă de abandonare treptată a subvenţiilor statului, au promis că vor liberaliza pieţe şi s-a cam ajuns la termenele fixate. Din păcate, veniturile românilor sunt încă ruşinos de mici în comparaţie cu cele ale restului clubului european, evident, cu excepţia Bulgariei. Orice comparaţie cu fostele ţări comuniste dinspre vest, cum ar fi Polonia sau Cehia, este stânjenitoare pentru noi.
Veniturile populaţiei oricărei ţări cresc sănătos şi real doar dacă sunt stimulate de o mărire a productivităţii. Pentru mai mult de un sfert din populaţia ţării, anume acea parte care lucrează la stat, ideea legării creşterilor de salarii cu productivitatea muncii pare o aiureală abstractă. Cum să măsori productivitatea unui medic, a unui profesor sau a unui funcţionar public? Care ar fi unitatea de măsură? Răspunsul stă ascuns