Logica e simplă: s-a ajuns prea departe pe calea integrării – moneda euro, spaţiul Schengen, Parlamentul European, integrarea fostelor ţări comuniste etc. – pentru a se mai putea da înapoi. Dacă desfiinţăm „Europa“ ne paşte revenirea la taxe vamale în interiorul UE, limitarea circulaţiei dintre state, revenirea la sistemul vizelor pentru Europa Centrală şi de Est, desfiinţarea fondurilor europene – pe scurt, la naţionalismul economic şi politic care a generat catastrofele europene din trecut. Deja vedem cum Danemarca sau Spania încearcă să introducă excepţii în ceea ce priveşte controlul frontalier, într-un caz, şi libertatea pieţei muncii, în celălalt. În plus, pentru ţări ca România, asta ar însemna şi dispariţia presiunilor pentru modernizare administrativă, pentru reformă în justiţie şi pentru respectarea drepturilor omului şi a democraţiei. O desfiinţare sau o reformare „în jos“ a Uniunii este inacceptabilă.

Dar nici statul pe loc, se pare, nu mai e cu putinţă. Devine tot mai clar că, în absenţa unor mijloace de constrângere, statele din zona euro tind să nu respecte Pactul de stabilitate. Atunci când Grecia, Irlanda, Portugalia, Spania, Italia, Franţa au deficite mult mai mari decât ar avea dreptul, e evident că euro nu se poate simţi bine. Există o disproporţie între o politică monetară comună, controlată de BCE, şi politici fiscale naţionale, pentru care este responsabil fiecare guvern naţional şi fiecare parlament naţional. Într-un sens mai larg: nu poţi continua prea mult pe drumul unei integrări economice viabile şi fiabile atât timp cât, din punct de vedere politic, Comisia Europeană şi Parlamentul European rămân subordonate, de facto, Consiliului European, adică guvernelor naţionale. Dacă statele rămân suverane, ele vor continua să facă ceea ce cred şi ceea ce consideră că le este de folos, în pofida intereselor comune.

Rezultă că trebuie