E ciudat cât de repede, crescând, pierdem proprietatea cuvintelor. Când suntem copii, pare să le stăpânim infinit mai bine. Folosim cuvintele în deplinătatea lor, fascinaţi de sunetele pe care le scoatem. Maturizându-ne, reducem simţitor, aproape animalic, vocabularul. Şi tocmai când am devenit oameni. Oameni în toată puterea cuvântului.
Aţi observat câtă bucurie găsesc copiii în cuvinte? Cum le caută, cum le prefac în zâmbete, cum le toarnă şi răstoarnă în înţelesuri, cum le primesc, cu toată încrederea inocenţei, cum le cern în inimă, cum le joacă pe buze şi le împart celor ce voiesc să le asculte?
Noi, în schimb, cei mari, ne limităm, comod, la câteva cuvinte devenite pe negândite uzuale. Rigide. Goale. Dar pline de înţeles. Adaptabile, acceptabile.
Cât de amar îmi pare cuvântul „mişto”! Pare să fi devenit, brusc, un cuvânt de o universalitate absolut halucinantă. Şi e doar un exemplu… Cum poţi să-i spui unei fete “Ce mişto eşti!” şi să mai ai şi pretenţia să-ţi răspundă farmecelor? Cum poţi găsi un Faulkner “mişto”? O icoană pictată “mişto”? Un zâmbet “mişto”? Un om “mişto”? Ş.a.m.d.
Oare de ce am ajuns să fugim de cuvinte? Cum putem întoarce spatele propriului grai? Ah, dacă am sta o clipă şi ne-am gândi cât de multe duce-n spate un singur cuvânt… Ascultaţi numai:
Pruncii îl zuruie.
Bătrânii îl visează.
Bolnavii îl şoptesc.
Muţii îl gândesc.
Fricoşii îl strigă.
Orfanii îl lacrimă.
Răniţii îl cheamă.
Iar ceilalţi îl uită.
O, Mamă! O, Mamă!
(Grigore Vieru)
Ca o paranteză… Pe 31 august, pe ambele maluri ale Prutului e sărbătoare. Institutul Cultural Român, prin Direcţia Români din Afara Ţării, în parteneriat cu Platforma civică Acţiunea 2012, organizează o serie de evenimente menite să marcheze Ziua Limbii Române pe ambele maluri ale Prutului. Începând cu ora 18.00, în Parcul Co
