Se spune adesea că istoria, chiar dacă nu se repetă, are uneori tendinţa să rimeze. Este sentimentul pe care îl ai atunci când vrei să înţelegi evenimentele din ultimele 6 luni din Libia. La tot pasul, întâlneşti imagini, altfel, destul de familiare. Este un fel de dejŕ vu între Balcanii anilor ´90 şi primele momente de după căderea lui Saddam Hussein. Totul a început sub spectrul Srebrenicei, etalonul incapacităţii continentale de a opri cel mai grav masacru din Europa, de după cel de-al doilea război mondial. În urmă cu două luni, preşedintele Sarkozy chiar i-a repezit pe jurnaliştii care îl tot chestionau cu privire la riscurile campaniei NATO: „Astăzi, Benghazi, un oraş de un milion de oameni, ar fi fost şters de pe hartă. (...) În Srebrenica, 8.000 de oameni ar fi trebuit să fie protejaţi de către democraţii“. Şi n-au făcut-o. Iată contrastul. A fost o metaforă electrizantă, care a asigurat imediat legitimitatea întregii campanii. Acum, sfârşitul regimului Gaddafi pare să readucă în memoria opiniei publice imagini dintr-o istorie şi mai recentă, cea a căderii Bagdadului în 2003. Bucuria autentică, gustul libertăţii, rebelii care stau triumfători cu picioarele pe capul statuii lui Gaddafi amintesc de imaginile capitalei irakiene, în primele ore de după prăbuşirea regimului Saddam Hussein.

Dar dacă decapitarea domniei de 42 de ani a fost totuşi partea cea mai uşoară? Detronarea unei dictaturi este, în sine, dificilă, însă stabilizarea şi construirea unui guvern funcţional, capabil să menţină pacea internă, pe ruinele unei ţări devastate de război civil, ar putea fi sisifică. Experienţa primelor luni din Irakul post-Saddam ar putea să le ofere rebelilor din Tripoli un manual al erorilor care nu trebuie, sub nicio formă, repetate. La numai 3 săptămâni după căderea Bagdadului, s-au prăbuşit şi structurile fostului regim, care asiguraseră până atunci ordinea