Emil Boc a fost facut in toate felurile posibile si imposibile. De la "simplul executant" al lui Traian Basescu pana la "sluga" presedintelui, premierul a indurat cu stoicism toate atacurile, cel mai adesea imun si de o duritate nemaiintalnita pana acum.

Probabil, niciun alt politician roman, care a ocupat vreodata o functie atat de importanta, nu a incasat din partea presei, societatii civile si romanilor, in general, lovituri atat de puternice si repetate cu o constanta pana la urma sadica.

Le-a incasat pe toate fara sa zica nimic. Cu o constiinta de razboinic pornit la lupta gata sa moara in orice clipa, Emil Boc si-a dus crucea pana la capat. Nimic si nimeni nu il mai poate rasturna. Probabil aceasta suma de factori i-a inoculat si domniei sale gandul ca este un martir in viata pe altarul patriei. In ciuda obedientei sale cel mai adesea dezgustatoare, in comparatie cu sadismul practicat, de exemplu, dinspre Ministerul Muncii - acolo unde Lazaroiu si consilierul sau propovaduiesc cele mai teribile teze ale cinismului radical - Emil Boc are cel mai adesea valente ale unui umanism pe cale de disparitie in jurul sau.

Oricate bube ai putea sa-i descoperi lui Emil Boc, nu poti sa nu-i recunosti latura sa umana, dorinta de a face binele, sinceritatea unor declaratii sau buna intentie... Ca ele dispar in oceanul intereselor cainesti din spatele si din fata sa, ca el devine doar o interfata umana si un simplu executant al unor ganduri, planuri si intentii ce sunt paralele cu interesul general al romanilor... asta e deja alta discutie si ea este deja mult prea comentata. Sa zabovim putin insa asupra omului Emil Boc.

Nu o data l-am auzit pe premier cum insista sa ne spuna ca nu are nevoie de concediu. Ca munceste oricat e nevoie, se intelege - daca tara o cere, ca e gata sa nu doarma nici noptile, pentru propasirea patriei, si