Caragiale nu a fost nicicând mai actual ca în zilele noastre. De la Lanţul slăbiciunilor, la Un pedagog de scoală nouă şi de la Bubico la O scrisoare pierdută, nuvelele, piesele, schiţele, monumentele nemuritorului citite te fac să te întrebi dacă nu cumva a trăit azi şi le-a scris ieri.

Copil de generală fiind, când am citit prima oară O scrisoare pierdută, bine înţeles că am fost amuzat de situaţia cetăţeanului turmentat cu gafele sale legate de apartenenţa „politică” a Zoei şi veşnica dilemă legată de catindatul partidului. La prima citire chiar m-am gândit că autorul a exagerat puţin, pentru că mi se părea imposibil ca cineva să fie atât de derutat şi confuz, ca să- mi spun prost încât să nu ştie cu cine votează. Nedumerirea sa am înţeles-o mai târziu, mult mai târziu, iar astăzi chiar se justifică. Cetăţean conştiincios, un fel de TĂLMĂGEAN alegător, omul nostru, al lui Caragiale, ba al nostru mai mult, era blocat de neputinţa şefilor de la partid de a desemna şi face public numele catindatului partidului. Cu ce era de vină sărmanul cetăţean că politicienii erau atât de căscaţi încât pierdeau documente incriminatoare dând astfel posibilitatea opoziţiei să le fure ciolanul. Norocul partidului tot cu sărmanul om care de fapt nu era mai beat decât Gagamiţă acest UDMR şantajist care îşi strigă şantajul cu aceeaşi inocenţă ca un mocan care vinde mere pe stradă, dar în lipsa unei decizii era nevoit să se retragă la crâşmă unde se legau, se pierdeau se dezlegau şi se găseau toate.

Astăzi, cetăţenii noştri tot la câte o damă bine trebuie să vină să întrebe pe cine votează, că aşa e la români, femeia te ridică, femeia te doboară, femeia e o floare, dar poate fi o fiară. Singura deosebire faţă de vremurile de antărţ este că de data asta nu puterea, ci opoziţia dă dureri de cap alegătorilor.

Discut cu câte un coleg, prieten, vecin, despre vii