Afacerea Roşia Montană a devenit un război pe care îl va pierde cel care oboseşte penultimul.
Epopeea care de 12 ani poartă numele de Roşia Montană este povestea unui război în care inteligenţa n-a jucat aproape niciodată un rol semnificativ. Prostia - da.
Afacerea a început prost şi nu avea cum să continue altfel. S-a amorsat cu mare uşurinţă pe vremea unei guvernări care şi-a uimit predecesorii prin faptul că a coborât până la valori insuportabile mercurialul şpăgii. Pentru câţiva dolari, cederiştii şi aliaţii lor ar fi săpat şi sub mormântul lui Coposu dacă s-ar fi zvonit că acolo se află aur. Promotorul afacerii a fost un anume Frank Timiş, un român pripăşit în Australia, care ne-a adus de acolo tot obiceiuri româneşti. Guvernarea cu care a bătut palma l-a predat în bune condiţiuni guvernării următoare.
Apoi a intrat în acţiunie chimia. Cuvântul „cianură" şi trecutul sulfuros al lui Frank Timiş au stârnit curiozitatea şi, ulterior, înverşunarea unei timide societăţi civile, care a pornit la luptă în izmene şi cămăşi, ca eroii noştri la Mărăşti. În 2004, ca urmare a unei bine ţintite acţiuni în instanţă, a fost anulat certificatul de descărcare arheologică pe care nişte savanţi îl acordaseră cu o suspectă uşurinţă. Proiectul Roşia Montană părea blocat în Justiţie, aparent definitiv şi irevocabil.
Dar cum în România nimic nu poate rămâne definitiv şi irevocabil, promotorii proiectului au căutat potecile colaterale. Frank Timiş a fost înlăturat discret din prima linie - dar încă nu ştim precis într-a câta se află acum. Au fost aduşi tot soiul de ingineri de renume mondial, care să prezinte în limba engleză turcilor de români care sunt beneficiile proiectului. A fost reluat procesul de autorizare şi de descărcare arheologică, iar în paralel a fost lansată o tentantă campanie de PR, în care s-au prins, ca musca în miere, o seamă de personalită
