Discuţiile aprinse din ultima vreme despre şlefuirea unui pol de centru-dreapta şi instalarea unei viziuni politice moderne readuc, inevitabil, în discuţie tema direcţiilor doctrinare. Mai exact, redesenarea liniilor de demarcaţie politică între partide. Că, în momentul de faţă, scena politică românească, în proporţie de 90%, este chioară, mută, surdă, analfabetă şi castrată doctrinar, nu mai reprezintă nimic nou sub soare.

E o realitate care, prin simpla ei constatare, radiază de cinism şi imbecilitate. Să aranjăm încă o dată piesele pe masă: PSD-ul bate apa-n piuă, mixând resentimentar pe aceeaşi placă etatistă iliesciană; târând în sacoşă cadavrul secţionat al unui prestigiu de mult intrat în putrefacţie, PNL-ul - deşi deviat spre "stânga" - bălteşte într-o grotescă opacitate; PDL-ul, în afară câtorva politicieni dreptaci de rasă, doarme-n şanţ, captiv într-o bâlbâială doctrinară rudă cu apolitismul. Aşadar, într-un asemenea coteţ politic, cum să nu te scobeşti în nas la auzul cuvântului "doctrină"?

Trebuie să ne intre odată în cap: fumul post-comunist în care este învăluit mediul politic românesc nu se va risipi decât printr-o infuzie puternică de Doctrină - adică, de strategie politică. Nimic nu se face fără Strategie! Iar strategia înseamnă Gândire, deci Responsabilitate. Ştiu, sună populist, ca o reclamă la credite bancare, dar ăsta e adevărul! Traseismul, minciuna, gargara populistă, lichelismul, clientelismul sau nepotismul nu reprezintă emanaţiile esenţiale ale politicului, ci sunt excrescenţele tumorale ale lipsei de politic, adică ale lipsei de Doctrină. Pe scurt: unde nu e Doctrină, nu poate exista decât impostură. Un om politic adevărat nu se poate articula pe un pustiu ideatic, ci doar pe Doctrină. De aceea, sunt de părere că a venit vremea ca Doctrina să nu mai fie exclusiv o preocupare a cercurilor intelectuale, ci să devină, d