Să lăsăm Luxemburgul, care e mâine, şi unde orice-ar fi trebuie să batem, şi să privim spre meciul cu Franţa. Aşadar, carevasăzică: Marţi, 6 septembrie 2011, ora 21.30. Timp: frumos (să sperăm!) Stadion: Naţional Arena. Teren: impecabil. Spectatori: 55.000.
Aşa ar fi arătat caseta clasică în ziarul altor vremuri. Ceea ce frapează nu e data, nu sunt spectatorii (pe timpuri erau şi peste 80.000, unii într-alţii, pe gradene şi pe scări). Şochează STADIONUL! De aceea, meciul cu Franţa, înainte să fie meciul unor puncte de clasament într-o campanie de calificare în care mai sperăm doar teoretic, e meciul la care în sfârşit avem ce ne doream de mult, iar unii spun că de fapt n-am avut niciodată. E MECIUL UNUI STADION!
Pe danezi i-am băgat în nisip până la glezne, iar camerele TV aproape că nu răzbeau prin norul de praf. Pe olandezi i-am dus la Constanţa, oferindu-le o arătură mult mai proastă decât câmpurile din Friesland unde pasc legendarele vaci grase şi bălţate. Pe Liverpool şi pe Valencia le-am îndesat în nămol până la glezne, pe Ghencea, iar Gerrard şi Aimar păreau nişte bijutieri puşi să caute aur în fundul fosei septice. Legenda spune că inclusiv Mihai Viteazul, la Călugăreni, s-ar fi calificat mai departe, către Unire, cu turcii, băgându-i în mlaştină. Pe teren bun n-aveam nicio şansă, măcar şi pentru că erau mai mulţi. De fapt, noi niciodată n-am avut stadion. Întotdeauna am înregistrat un delay istoric faţă de lumea civilizată. Când alţii puneau scaune, noi aveam gradene. Când la ei se savura spectacolul nocturnelor, noi jucam cu soarele-n cap, ca să facem economie. Când în alte părţi se apela la fâşii de gazon, noi presăram mraniţă din poală, iar marcajul îl făceam cu nuielele măturii înmuiate în roaba plină cu var.
Marţi seara, cu fix o săptămână înainte de înfruntarea cu Benzema şi Ribery, ai noştri s-au antrenat în premieră pe noua arenă. T
