Se zice că nu îţi dai seama de valoarea şi importanţa unui lucru decât atunci când îţi lipseşte. Românii nu au simţit niciodată mai mult lipsa kilometrilor de autostradă ca atunci când a venit criza şi ţara a devenit neatractivă pentru investitori.

Unul dintre primele exerciţii dintr-un curs de logică este cel care al variantelor de necesitate: 1. Dacă am un lucru, dar nici nu am nevoie de el, atunci e bine. 2. Dacă nu am un lucru, dar nici nu am nevoie de el, atunci e bine. 3. Dacă nu am un lucru, dar am nevoie de el, atunci e rău.

Noi suntem în nefericita situaţie 3, în care nu avem autostrăzi, dar avem mare nevoie de ele. Şi nu pentru că am ajunge mai repede la munte sau la Viena pentru shopping, ci pentru că, în vreme de criză, fiecare detaliu al unei ţări contează pentru un potenţial investitor

Problema autostrăzilor din România ar putea face, pe rând, obiectul manualelor de filosofie (pentru că e o întreagă polologhie pe tema asta), de logică (pentru că o sfidează), de literatură (pentru că mai mult s-au scris kilometri de articole şi s-au spus kilometri de cuvinte, mai mulţi decât kilometri de covoare de asfalt), de matematică (pentru că socotelile noastre nu s-au potrivit niciodată cu ale lor) şi, nu în ultimul rând, de economie (din motive lesne de înţeles).

Chiar dacă în sine nu este altceva decât un drum, autostrada este o valoare, în cel mai propriu şi, dacă vreţi, filosofic şi economic, sens al cuvântului. Este un asset. Dacă îl ai, eşti câştigat, dacă nu-l ai, eşti în pierdere. Faptul că, la ora asta, aşteptăm cu nerăbdare să se mai dea drumul la un tronson, să mai zică ceva Băsescu, Boc sau Boagiu în urma unei vizite a unui şantier denotă marea dorinţă a românului de a "fi în rândul lumii". Problema mare este că autostrada este a unui popor, a unei naţii. Nemţii au autostrăzi, chinezii au etc. Autos