De la acel “Arsene who?!” cu care l-au întîmpinat englezii în ‘96, niciodată priceperea lui Wenger n-a mai fost pusă sub semnul întrebării ca azi.

În 1996, cînd Arsenal l-a numit manager pe Arsene Wenger, “The Sun” titra: “Arsene who?”. Sugestiv într-un fel, căci Wenger era oarecum necunoscut în acele timpuri pentru fanul britanic, exagerat în alt fel, de vreme ce el cîştigase totuşi un titlu în Franţa, cu Monaco.

Asta a fost atunci. Între timp, pe Wenger îl ştie tot englezul. Titluri, trofee, meciuri frumoase, victorii, eşecuri. Nici unul însă la dimensiunile celui de duminică. “Old Trafford” s-a transformat în “Teatrul coşmarurilor” pentru Arsenal, iar Wenger a trăit poate cea mai mare umilinţă din carieră. Şi parcă ar merge acum un titlu de genul “Arsene, where?”.

“Arsene, where to?” ar fi mai corect. Adică, încotro? Francezul şi-a pierdut mult din creditul pe care-l avea, mulţi vorbesc despre un război intern în club, destui cred că i se pregăteşte debarcarea. Arsenal este astăzi o insulă de dubii într-o mare de certitudini, o insulă guvernată după chipul şi asemănarea lui Wenger. Care aduce puţin a dictatură. Nimic nu se mişcă în club fără aprobarea sa, discuţiile se deschid şi se închid cînd vrea el, acordurile se semnează doar cînd crede el de cuviinţă. Confundă de multe ori partea managerială cu terenul de joc, crezînd, se pare eronat, că jocul de posesie, a se înţelege aici tergiversarea negocierilor, îţi poate aduce beneficii pe tabelă. De adus beneficii a adus, pe tabela contabilă, căci plusul din această vară e substanţial, 70 de milioane de euro, bani pe care se poate conta, fără a lua în considerare alte bonusuri ce au figurat în tranzacţii.

Numai că banii nu joacă, ei trebuie investiţi, iar aici Wenger n-a fost priceput. Tergiversînd la nesfîrşit plecările lui Fabregas şi Nasri n-a făcut decît să-şi lase echipa într-o situaţ