Zilele trecute am primit pe canalele ubicue ale Internetului un „manifest slow science“, cu o listă aferentă de susţinători. Bineînţeles că m-am grăbit să semnez şi eu. După care am luat-o mai încet şi am început să mă gîndesc la toată povestea.

Iată că şi ştiinţa – sau, mai general, cunoaşterea – intră în familia a ceea ce unii numesc deja the global slow movement. Sugestii în acest sens au fost însă mai de mult: Eugene Garfield, de pildă, opunea deja în 1990 – în prestigioasa revistă The Scientist – fast science şi slow science. Dar lucrurile nu erau coapte încă pentru aşa ceva. De-abia în ultimii ani această „mişcare“ a început să ia avînt. Nemţii, temeinici ca de obicei, au înfiinţat o „Academie Slow Science“ şi au editat un manifest la Berlin, care a făcut oarecare valuri. Cel pe care tocmai l-am semnat, mai recent, este pe French connection.

Prima tentaţie este aceea de a încadra aceste deziderate într-un înţelept take it easy – mai orientalul yavaş yavaş sau alintătorul cătinel neaoş – şi/sau de a-l înscrie în din ce în ce mai trendy-ul downshifting mic-burghez. Într-adevăr, nu ştiu de ce un savant încruntat, cu un ochi pe ceas şi altul pe CV, ar trebui să fie mai deştept şi mai eficient decît unul care îşi doreşte să lucreze şi douăsprezece ore pe zi, dar în linişte, în ritmul său! Graba strică treaba, se zicea în bătrîni. Contraargumentele se referă, în principal, la responsabilitatea socială a ştiinţei de a oferi cît mai repede soluţii la problemele cele mai stringente şi riscul îndoielnic al oamenilor de ştiinţă de a-şi rata cariera prin această opţiune de „încetinire“. Şi ar mai fi, bineînţeles, bănuiala fast thinking de stîngism, altermondialism şi alte iredentisme anti-globalizare.

DE ACELASI AUTOR A fost sau n-a fost? - despre societatea deziluziei Risipă fericită! Izmenele bătrînului domn Ciobanul şi expertulDar, evident, lucruril