Totul are un început. Al meu a fost supersonic. În 1976, cînd aveam 5 ani, am primit macheta Tupolev-ului Tu 144 la scara 1/100. De fapt, doar acesta se găsea, cu greu, pe vremea aceea, în magazine.
Într-o zi, tata a venit acasă cu o cutie plată şi lungă care avea desenat pe ea, pe un fond albastru – sugerînd probabil noaptea – un avion. Mi s-a părut atunci că arăta caraghios. Surpriza a venit în momentul în care am deschis cutia împreună cu tatăl meu şi am dat peste ramele din material plastic pe care erau desfăşurate elementele componente ale avionului. Cred că a fost dragoste la prima vedere pentru că îmi amintesc de momentul în care am „scăpat“, la decuparea pieselor, şi de tata, care citea atent instrucţiunile şi încerca să mă tempereze. Nu a mai reuşit nici în următorii 35 de ani s-o facă... Avionul a căpătat formă – ce-i drept, am lucrat în echipaj – în două zile. Seara, înainte de a-mi pregăti ghiozdanul, aşezam avionul uriaş pe suport şi nu mă mai săturam să-i admir formele suple pe care, mai tîrziu, le-am descoperit ca fiind aproape identice cu cele ale singurului model de avion de pasageri supersonic.
A urmat un Antonov 12, apoi un Antonov 24, un Iliuşin 28 etc. Cam toată seria de machete de avioane importate în acele vremuri din RDG. Iar în trei ani reuşisem să adun 25 de avioane, toate la scara 1/100. Din păcate, nu mai am nici unul dintre avioanele din flota copilăriei, dar pasiunea pentru aviaţie şi modelism a durat şi pe toată perioada liceului, cînd părinţii mei erau convinşi că „nu o să ţină“ şi îmi voi începe viaţa departe de virusul aviaţiei. Iar tata nutrea speranţa că îi voi călca pe urme şi voi deveni medic, dar… După 1989 am avut acces la produsele mai multor firme de machete şi m-am orientat către scara 1/72 – pentru aviaţie scara ideală – care oferea detalii suficiente, dar şi posibilitatea de expunere convenabilă a aparate
