La finalul lui august 1941, soldaţii români se aflau deja în apropierea Odessei, iar marii maeştri ai propagandei îşi făceau datoria pe deplin, lăsând să ajungă la urechile publicului doar veşti bune, încurajatoare, despre trupe şi despre starea lor de spirit. Între discursul oficial şi realităţile frontului clivajul era însă teribil. A se vedea, de pildă, misiva scrisă pentru a fi trimisă mamei de către un soldat – nu ştim cine-i mama, nu ştim cine e soldatul; şi nici nu contează – aflat la Vinogradar, la 16 km de Odessa, în septembrie 1941. Scrisoarea, ruptă în bucăţele şi lipită apoi cu grijă, aflată astăzi în colecţia Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, descrie faţa hâdă a războiului, aşa cum îl trăiau acolo, la cald, românii deveniţi peste noapte soldaţi: „De 16 zile atacăm în continuu fără ca un om din linia întâi să fie schimbat sau înlocuit, hrană o dată pe zi, noaptea plouă în continuu şi e frig ca iarna”. Alături, scrisoarea nedatată a unei mame îndurerate că şi-a pierdut fiul, lumina ochilor ei; două cărţi poştale trimise de Costel mamei sale, Nicolina, în 1941 şi în 1942, alcătuite mai mult din întrebări şi speranţe, „Dragă mămico sunt mulţumit că ai cumpărat butoi pentru vin. Sper că voi bea şi eu din el”; şi o scrisoare scurtă, din septembrie 1942, pe o coajă de copac. Întregind imaginea războiului, fotografii impresionante din albumul căpitanului Neagu, aflat, de asemenea, în patrimoniul Muzeului Militar. Albumul documentează conştiincios, zi după zi, viaţa soldatului român în Campania din Răsărit.

Scrisoarea 1

„Daţi tot înainte, tot înainte, că în faţa voastră aveţi chelnării şi birjarii din Odesa, zice «Mareşalul», dar minte”

„Vinogradar

16 Km. de Odesa

3 Sept. 1941

Mămică scumpă,

În primul rând sunt intrigat că dela 15 Aug. cr. nu am mai primit dela tine nici’o ştire şi aici