De fiecare dată cînd plec într-o călătorie în afara ţării, am în minte o listă clară de lucruri pe care trebuie să le caut şi să le aduc cu mine: cutii de chibrituri interesante, soldăţei de plumb, capace de bere, magneţi, insigne sau cărţi poştale. Sînt obiectele pe care le colecţionează oamenii dragi, şi fac tot posibilul să mă întorc cu cîte ceva pentru ei. De obicei le găsesc în tîrgurile de vechituri care au loc în oraşele mari, în weekenduri, iar obiectele găsite acolo, de cele mai multe ori, vin împreună cu o poveste. Scotocitul acesta printre lucruri vechi, mirosul lor specific, culorile uşor trecute, discuţiile cu vînzătorii (de multe ori colecţionari, la rîndul lor) mă bucură mereu şi mă fac să conştientizez frumuseţea unei lumi a obiectelor şi a istoriilor din spatele lor. De aici şi ideea unui mic studiu despre colecţionari şi practica colecţionatului pe care l-am început.

Imaginea cea mai des întîlnită a colecţionarilor, care apare şi în presă, este cea a celor ce adună „lucruri trăsnite“, mai exact a unor oameni cu apucături ciudate, care au prea mult timp şi bani la dispoziţie şi nu au o altă modalitate mai bună de a-şi petrece acest timp decît stînd prin tîrguri de vechituri şi adunînd tot felul de nimicuri sau ciudăţenii. Însă oamenii pe care i-am cunoscut în timpul cercetării mele nu seamănă deloc nici cu cei prezenţi la tîrgurile specifice din centrul oraşului, nici cu această imagine stereotipă. Aceştia s-au dovedit a fi cu totul altfel: nişte oameni modeşti, dar cu pasiune pentru obiecte frumoase şi pentru istoriile acestora, cu o atenţie pentru detalii foarte dezvoltată şi o puternică sensibilitate faţă de trecut. Oameni la fel ca toţi ceilalţi, doar că mai pasionaţi.

După primele discuţii, a apărut şi prima concluzie: cînd vine vorba de colecţionat, contează mai puţin vîrsta, profesia, veniturile sau sexul. Astfel, am întîlnit co