Radu Bogdan este cel mai longeviv adolescent din cîţi am cunoscut. Şi-a păstrat toată viaţa un aer cvasi-puber, romantic, candid pînă la vulnerabilitate, dominat de aspiraţii utopice, de sublimităţi, idealism tenace, inevitabile striuri de narcisism, dar, totodată, şi de complexe erodante, de spaime conjuncturale, frustrări, vise, accese de revoltă şi puseuri de reconciliere. Era sentimental, putea fi patetic, obsedat de nenoroacele proprii, de nedreptăţi imanente, de felonia „vremurilor“. Avea, prin fire, lăcomii irezistibile: lăcomie de cultură, de conversaţie, de bunătăţi alimentare, de anturajul solidar al celorlalţi, de prieteni. Putea cădea uşor la fandacsie, cînd presimţea, de jur împrejur, ostilitate sau rea-credinţă. Uneori, putea fi nedrept, sau suspicios în exces, dar era incapabil de răutate şi parapon inflexibil. Era, alături de minunata Dalia, o gazdă generoasă şi caldă. Mă simt mai mult decît vinovat pentru suspendarea dialogului nostru, survenită în perioada din urmă. Eu însumi marcat de oarecari şubrezenii organice şi mai puţin apt să fac faţă interlocuţiei lui torenţiale, am amînat, nesimţitor, reîntîlnirea, convins că voi găsi, în curînd, momentul optim pentru a o împlini. Un mod „clasic“ de a face loc ireversibilului…

Radu Bogdan a trăit, adolescentin, 91 de ani. Sfîrşitul lui a trecut aproape neobservat, confirmîndu-se astfel – pentru a cîta oară? – meteahna naţională a indiferenţei pentru valorile proprii, cel puţin atîta timp cît ele sînt încă în viaţă. Cît a trăit, mai ales pînă la începutul anilor ’90, conta, încă, printre intelectualii cunoscuţi (măcar în lumea lui) şi utilizabili în plan mediatic. Controversat, iritant, dificil, dar prezent şi, una peste alta, validat de o performanţă profesională masivă şi de un profil uman ataşant. În anii care au urmat, s-a văzut însă marginalizat pînă la limita uitării. Puţini mai ştiu astăzi