Simona Vlad, o mai veche corespondentă necunoscută la faţă, dar expresivă în sensibilitatea morală şi stilistică, îmi scrie cu privire la două „note informative“ ale mele din Dilema veche (nr. 384, 23 iunie 2011); una în care observam la cineva că „vanitatea îi este mai dezvoltată decît inteligenţa“; o a doua, mai largă, în care relatam despre o persoană pe care „o descurajează tot mai mult că nu cunoaşte nici un specialist notoriu în modestie, mai toţi (poate cu excepţia lui Cehov) apărîndu-i ca impostori“.
„...E o experienţă amară pe care am trăit-o şi eu. Din prea multă grijă de a nu părea vanitoasă ori meschină sub o formă sau alta, m-am simţit ispitită să ofer cumva o probă necesară de modestie şi prin asta am dat dovadă exact de lipsa ei. Fireşte, la mine am observat-o tîrziu, deh; am observat-o în schimb la alţii: neîncrederea în spiritul de observaţie al celui care ne analizează, experienţa cotidiană şi inconştientul colectiv (care ne învaţă de mici că mulţi oameni aparent buni şi în banca lor ascund adesea vanitoşi veritabili) cuplate cu dorinţa de a ne disocia cu orice preţ de asemenea pretender-i stîrnesc acest impuls neinspirat. De aici şi izul de impostură răzbătînd din mai toate discursurile care, în loc să emane firesc modestia autorului, o apropie de poză. Cînd te acaparează teama de a nu-ţi fi observată modestia, ratezi orice şansă de a rămîne modest. Şi mai trist e că lucrul ăsta ni se întîmplă mult mai des decît putem realiza. (sublinierea mea, R.C.)
De altfel, am de la o vreme sentimentul apăsător că orice comunicare riscă să devină un act de intruziune, că oricît ne-am strădui noi să-l epurăm, oricît ne-am strădui să menajăm o sensibilitate a cuiva, e imposibil să nu-i rănim alta sau chiar două. În lumina acestor «descoperiri», ori de cîte ori îmi trece prin cap că am comis sau s-ar putea să fi comis asemenea indelicateţi, simt ne
