De cînd mă ştiu am avut o mare admiraţie pentru oamenii care ştiau să facă ceva: să coasă, să picteze, să croşeteze, să cînte la un instrument. Şi asta pentru că n-am fost niciodată prea îndemînatică. Pe vremea orelor de lucru manual de la şcoală mama plătea diverse doamne pricepute să-mi facă temele, adică să-mi brodeze feţele de pernă, să facă din cruciuliţe numerele matricole. Planşele pe care trebuia să le duc la orele de desen au fost, de asemenea, un calvar. Nu cred să fi fost vreun unchi sau vreo mătuşă care să fi scăpat de rugăminţile fierbinţi de a mă ajuta cu un urs, un cal sau o adunare de copii care se jucau cu zmee şi mingi.
DE ACELASI AUTOR Lumea s-a schimbat Mexicul meu cît o boabă de năut Un caz: Mircea Cărtărescu Nebunii ani '90Aş putea foarte uşor să spun despre mine că nu am un hobby. Dar am o grădină suspendată. Locuiesc la ultimul etaj al unui bloc, apartamentul e puţin retras şi folosesc acoperişul pe post de terasă. Accesul e puţin mai greu, dar asta nu mă deranjează. Cîţiva ani m-am mulţumit cu priveliştea, ieşeam în serile de vară şi mă uitam în zare. De vreo trei ani m-am hotărît să-mi fac grădină: am plantat flori, m-am ocupat de ele şi au crescut ca prin minune. Mi-a prins bine, am reluat o legătură pe care o credeam definitiv pierdută. Am redescoperit-o pe fetiţa care avea în copilărie colţul ei preţios în curtea casei. Venea mereu de la şcoală cu cîte o plantă cu rădăcină. Le ruga pe femeile care vindeau buchete de ghiocei, viorele şi ciuboţica cucului, să-i aducă flori vii pe care să le sădească singură. Şi era foarte mîndră că reuşea să se ocupe de bucăţica ei de lume.
În primăvara asta am luat-o de la capăt, mi-am reamenajat grădina de pe acoperiş. O singură plantă a rezistat peste iarnă. Îi zic Supravieţuitoarea. E o floare de toamnă, veselă şi galbenă. Mi-am cumpărat petunii mov, lavandă şi muşcate roşii. Mă trezesc dim
