● Călin Torsan, O zi. Ultima, Casa de pariuri literare, 2011.
În Recycle bun (2007), naratorul cu acelaşi nume al lui Călin Torsan aduna de pe stradă tot felul de foi, hîrtii şi bileţele încercînd să construiască o carte pornind de la textele (fragmentare) scrise acolo, punîndu-le într-un context imaginar, făcînd asociaţii, inventînd poveşti. Ca orice dublu auctorial, personajul era bibliotecar, scriitor, muzicant şi familist blazat, un tip uşor misogin şi mizantrop, inteligent, cult, reflexiv şi autoironic, dar asocial şi slobod la gură, ducînd o viaţă de artist integră, dar modestă. Cum am mai spus-o şi altădată, personajul Călin Torsan era, de fapt, avatarul arhivarului Kranke ce apărea într-unul din textele volumului colectiv Povestiri mici şi mijlocii (2004), un avatar asumat biografic. Derizoriul, stereotipia cotidianului, inadecvarea, comicul personajelor şi al situaţiilor surprinse, deseori, în tuşe uşor absurde, toate acestea apăreau deja în primele povestiri ale lui Călin Torsan, scriitor minimalist şi muzician experimentalist (a cîntat şi cîntă în trupe precum Domnişoara Pogany, Einuiea - vezi video mai jos -, Nu & Apa Neagră, Jazzadezz şi Avant’N’Gard) care reuşeşte să facă literatură sau muzică din, relativ, foarte puţin. Recycle bun era, de fapt, o carte despre nimic, un roman al străzii (la propriu), fără intrigă, scris de mîna hazardului, colat din zeci de întîmplări şi gînduri aleatorii, o carte-coş in progress a lucrurilor pierdute sau aruncate de alţii – un experiment textualist de antropologie urbană, dacă vreţi. Numai că ceea ce părea cartea unui povestitor fără poveste, aflat perpetuu în căutarea unor pretexte narative, era, de fapt, şi expresia unei atitudini deopotrivă faţă de scris şi faţă de existenţă: povestirea ca formă de transcendere a banalului cotidian, de cunoaştere şi recuperare a fluxului existenţial aparent fără sens sau
