Într-o Europă morocănoasă, în care fiecare îşi spune în barbă, fără curajul de a o spune cu voce tare, ce bine ar fi să stăm fiecare la noi acasă şi să ne cîntărim orgoliul în monede bătute cu chipurile gloriei naţionale, cînd Sarkozy şi Merkel numai că nu spun că Europa se face „doar dacă vrem noi“, cînd pelerinii papei sînt primiţi cu ură fiindcă mănîncă din bugetul de criză, cînd la Londra tinerii dezlănţuiţi sparg şi jefuiesc, pe scurt, cînd starea de spirit e atît de proastă încît nimeni nu mai pare capabil să găsească soluţii viabile pe termen lung în democraţie, văd pe un post francez public de televiziune un reportaj despre o şcoală profesională de păstori din Pirinei.

DE ACELASI AUTOR Ce înţeleg francezii din filmul lui Mungiu? „Vorbim de fragilitate, dar ce e dincolo de ea?“ – interviu cu Mircea CANTOR Vagabonzii spiritului - note (rătăcite) la o dezbatere literară franco-română organizată de ICR la Salonul cărţii de la Paris Medaliile lui Hollande: tinichelele lui SarkozyDaniel, între douăzeci şi treizeci de ani, a lucrat pînă mai ieri pe un şantier. E un tînăr frumos, îngrijit, atletic, şi are un fel de a răspunde neprecipitat, chibzuit şi totuşi spontan. A fost visul lui să devină cioban? Nu. Doar că şi-a dat seama, într-o zi, că viaţa pe care o ducea nu-i era pe potrivă. La şcoala profesională de păstori mulţi dintre colegi vin dinspre alte meserii: o fostă asistentă medicală, un fost frizer... Profesorii încep prin a-i învăţa lucruri care par de la sine înţelese (cît de solid trebuie să fie toiagul ciobanului, cum te foloseşti cu adevărat de el pe munte, cum să cunoşti muntele cu rîpele sale, cum să calci) şi ajung pînă la dresarea cîinelui timp de doi ani, cît durează şcoala. Şi, ca-ntr-un film de ficţiune bine montat, cînd se mai întîmplă să te întrebi neîncrezător dacă două cadre succesive au fost cu adevărat filmate în acelaşi decor, ve