- Editorial - nr. 858 / 1 Septembrie, 2011 Facand o paralela intre destinul vecinilor nostri din vest si sudvest, amandoi migratori pe meleagurile Europei, se poate concluziona ca ungurilor istoria le-a fost mai favorabila decat sarbilor, cu toate ca acestia din urma s-au pozitionat in teritoriu cu trei secole mai devreme, incepand din 602, fata de 896 e.n. Suntem de parere ca o buna parte a diferentei de sanse intre cei doi vine de la momentul istoric al imbratisarii diferite a religiilor la increstinare, sarbii alegand sa intre sub umbrela Imperiului Roman de Rasarit, devenit deja Bizantin, in timp ce ungurii au ales religia occidentalilor, devenita catolica dupa schisma din 1054. Datorita concursului de imprejurari, alegerea ungurilor a fost, putem spune, vitala pentru evolutia lor ulterioara, papalitatea sprijinindu-i substantial in consolidarea lor ca formatiune statala europeana, cu menirea de a juca rolul de varf de lance in razboiul surd care se declansase intre catolicism si ortodoxism. De aici si forta lor cuceritoare pe o arie larga, in estul si sud - estul Europei, superioara capacitatii de aparare a bastinasilor din jur. De altfel, trebuie observat ca toate teritoriile vizate de catre unguri imediat dupa increstinare, in anul 1000 e.n. (slovaci, croati bosniaci, sarbi, romani, ucraineni), aveau deja asimilata religia ortodoxa. Cu toate ca sarbii s-au increstinat mult mai devreme, la mijlocul secolului al IX-lea, suzeranitatea bizantina (greceasca), sub care se aflau nu le-a permis o desfasurare de forta specifica darzeniei lor, decat dupa trei secole, pe la 1186, cand reusesc sa iasa de sub aceasta tutela apasatoare, intemeind si primul lor regat independent. Ei n-au putut sa se miste prea lejer in spatiul balcanic si datorita faptului ca regatul ungar arpadian era destul de extins in zona, iar la scurt timp dupa ce au atins apogeul, cucerind teritorii