Tema paralelei dintre mareşalul Ion Antonescu (1882-1946) şi mareşalul finlandez Carl Gustav Mannerheim (1867-1951) este una dintre cele mai seducătoare existente în discursul public de nuanţă istorică din România. Multe clişee şi multe legende sunt amestecate aici – şi toate alimentează sentimentul de regret al multor români că Antonescu a sfârşit în faţa unui pluton de execuţie, la vârsta de 64 de ani, într-o vale arsă de soarele unui început de vară, în timp ce Mannerheim a terminat Războiul al II-lea Mondial ca erou naţional şi ca preşedinte al ţării sale (1944-1946) şi avea să moară într-un luxos spital elveţian, în ianuarie 1951, la venerabila vârstă de 84 de ani. De ce această diferenţă, din moment ce – cred unii dintre români – „cei doi au acţionat similar”? De fapt, aceasta e întrebarea: cât de similar au acţionat cei doi lideri? Din acest punct de vedere, o analiză atentă poate fisura unele clişee existente.

Conjunctură asemănătoare...

Câteva asemănări între cele două cazuri sunt evidente. Indiscutabil, I. Antonescu şi C.G. Mannerheim I) au fost doi oameni ai armelor şi – mai ales – ai armatei. Deşi ambii aveau convingeri de dreapta puternice şi reale, II) nici unul dintre ei nu a făcut politică în sensul formal al termenului – ci, mai curând, împărtăşeau o anumită stinghereală în faţa liderilor politici din ţările lor. Cei doi mai împărtăşeau ceva: III) cei doi viitori mareşali erau anticomunişti convinşi: atât Ion Antonescu (prin structura şi prin formaţia sa), cât şi Mannerheim (prin experienţa sa de viaţă) s-au temut de bolşevism ca de Satana – şi aveau, fiecare, suficiente motive pentru aceasta. Dacă, pentru noi, cazul lui I. Antonescu e binecunoscut, în cazul lui Mannerheim să reţinem că el fusese tânăr ofiţer în armata ţaristă, luptase cu bravură în războiul ruso-japonez din 1904-1905 (primul război din istoria modernă pierdut de că